Patru povești, patru femei care au trăit din plin Revoluția Română

Decembrie 1989 a schimbat nu numai cursul istoriei, dar și viețile a zeci de copii care au participat la Revoluția Română din Decembrie 1989.

La 35 de ani de la acel moment istoric, Europa Liberă vă spune poveștile a patru femei care erau copii în acele momente și pe care zilele Revoluției le-au marcat pe viață.

Fiica primei martire de la Timișoara

Ioanei Bărbat, Revoluția începută la Timișoara i-a schimbat complet viața. Avea doar 12 ani atunci când, pe 17 decembrie 1989, se întorcea acasă dintr-o vizită, de mână cu părinții ei. Pe drum se auzeau împușcături. Astăzi, la 35 de ani de la acele momente tragice prin care a trecut, Ioana povestește pentru Europa Liberă ce a văzut.

„Părinții mei ziceau că probabil sunt petarde, se auzeau zgomote și mama a zis: hai să mergem să vedem, eu vreau să văd, eu vreau să fiu acolo când cade comunismul”, își amintește Ioana Bărbat.

„Pur şi simplu au început să tragă fără avertisment. Mi-aduc aminte că am luat-o la fugă toţi trei. Nu ştiu cât a durat, probabil câteva secunde, nu pot să-mi dau seama. S-a făcut linişte dintr-o dată şi asta a fost tot”, spune Ioana Bărbat.

Mama ei a căzut la pământ. „A murit pe loc, a fost împușcată în cap”, povestește Ioana Bărbat. Tatăl ei a fost și el rănit grav în piept, iar ea, la mână.

Lepa Bărbat, mama Ioanei, este primul mort al Revoluției Române. Femeia a căzut la ora 17. Până la miezul nopții, alți 72 de oameni și-au pierdut viața.

Noaptea, Ioana a petrecut-o la spital, pentru că părinții ei erau acolo: tatăl pe masa de operație, iar mama la morgă.

„Au venit foarte mulţi răniţi şi morţi în noaptea aceea la spital. Cu maşini, cu salvări, cum au putut. Erau înnebuniţi medicii, asistentele. Nu ştiau pe ce să pună mâna”, spune Ioana Bărbat.

„Era o atmosferă de război. Până târziu în noapte s-a tras pe calea Girocului, în apropiere de spital. Îmi aduc aminte de nebunia din UPU de la spital, morți, răniți”, povestește Ioana.

În câteva clipe viața liniștită a familiei Ioanei s-a terminat. În dimineața de 18 decembrie a fost luată de fratele tatălui ei de la spital.

„În perioada imediat următoare a evenimentului am fost mutată de la o familie la alta pentru a nu fi găsită. Am ajuns acasă după ce a fugit Ceaușescu și apoi iar mutată”.

Mai târziu, când s-a maturizat, a aflat că cel care a tras în ei a fost Vasile Joițoiu, căpitan de contrainformații care a scăpat nepedepsit. Dosarul penal s-a clasat după 20 de ani de anchete și procese, iar faptele sale criminale s-au prescris.

Asociația 17 decembrie din Timișoara susține cu documente că în acea zi au murit 73 de persoane, iar alte 325 au fost rănite. Din 73 de eroi martiri ai Timișoarei, uciși în ziua de 17 decembrie, 15 au fost femei, iar din 253 de răniți în ziua de 17 decembrie, 49 au fost femei.

Fata care a fluturat steagul fără stemă ore în șir

Gabriela Nanuș este cunoscută ca fata care, pe 22 decembrie 1989, a fluturat steagul cu stema decupată ore în șir, în balconul fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român (actual sediu al MAI).

Spune că a plecat de acasă frumos îmbrăcată și cu buletinul de identitate în buzunar.

„Aveam 17 ani şi jumătate. În seara de 21 (decembrie 1989-n.r.) am încercat să ajung la Universitate, dar nu am putut. Am plecat din Drumul Taberei (cartier din București -n.r.) pe jos, dar nu am reuşit să trec de filtre.

M-am întors acasă şi, dimineaţa, la prima oră, pe lumină, m-am îmbrăcat cu cele mai bune haine, mi-am luat buletinul, ca în cazul în care mor, să fiu recunoscută. Nu ştiam ce se întâmplă.

Am pornit pentru că ascultasem la Europa Liberă despre evenimentele din Timişoara, despre evenimentele din Bucureşti, de la Universitate. Totul era confuz”, povestește Gabriela la 35 de ani de la Revoluție.

La prânz, a intrat în clădirea CC al PCR cu gândul de a-l prinde pe dictator. Se zvonea că fuge. A urcat până la ultimul etaj și a realizat că dictatorul Nicolae Ceaușescu și soția lui zburaseră deja cu elicopterul. Acolo a găsit steagul pe care apoi l-a fluturat ore în șir: într-o magazie din pod. A tăiat stema comunistă de pe steag și s-a dus în balconul central al clădirii, locul unde, cu numai o zi înainte, Nicolae Ceaușescu își ținuse ultimul discurs.

„Am început să flutur steagul de pe marginea clădirii, fix de pe marginea balconului. Acela a fost momentul în care mulţimea din piaţă a realizat că Ceauşescu a fugit şi că suntem liberi, că am ocupat CC-ul, l-am gonit pe Ceauşescu. Poate că, în afară de venirea pe lume a copilului meu, acesta a fost cel mai frumos moment din viaţa mea: când am apărut cu steagul sus pe clădire şi mulţimea a început să strige «Libertate! Libertate!»”, mai spune Gabriela.

Gabriela Nanuș a rămas în clădire până noaptea, când au început rafalele de armă și balconul s-a golit.

Este una din participantele la Revoluție care nu are certificat de revoluţionar.

I s-au cerut, spune ea, dovezi că a fost la Revoluție, pentru care trebuia să se ducă la Televiziune, să caute imaginile în arhivă și să demonstreze că a fost acolo. Într-un final, a renunțat.

După mineriada din 1990, a emigrat în Cipru și apoi în Grecia.

„Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns într-o ţară străină a fost să-mi cumpăr banane, multe, şi le-am mâncat pe toate, cred, într-un sfert de oră. De atunci, nu mai mănânc banane”, spune Gabriela.

Copii arestați și duși la casa de corecție

Nicoleta Matei Giurcanu era elevă și avea 14 ani atunci când a fost arestată, împreună cu tatăl și fratele ei de 12 ani, în după amiaza zilei de 21 decembrie.

„Am ieşit în stradă să strigăm «Libertate». Am fost arestaţi, cu mâinile ridicate, şi duşi spre Piaţa Unirii. Acolo, miliţienii, cu lanternele în mână, ne-au verificat să vadă dacă suntem răguşiţi, dacă suntem uzi şi dacă avem încălţămintea murdară. Imediat au spus: «Luaţi-i!»”, poveștește Nicoleta.

Ce a urmat este greu de închipuit în zilele noastre. Toți trei au fost duși la Secția 14 de poliție și au fost bătuți cu cruzime.

„În mijlocul garajului era o instalaţie de apă pentru spălat maşinile. Ne luau de lângă perete şi ne duceau în mijlocul garajului, unde ne băteau cu o bestialitate greu de imaginat. Apoi ne aruncau apă rece în cap. Pe morţi îi scoteau din garaj”, spune Nicoleta.

De aici au fost mutați la Miliţia Capitalei, unde au urmat alte bătăi. După care, au fost duși la Fortul Jilava, unde ea și fratele ei au stat până la doua zi dimineața.

„Eram 11 minori, ne-au urcat într-o altă dubă şi ne-au dus la Miliţia Capitalei. Ne-au pus să spălăm veceurile pline de fecale, cu hainele noastre, şi să spălăm culoarele pline de sânge unde bătuseră şi maltrataseră revoluţionarii aduşi pe 21 decembrie din centru. Asta era pe 22 (decembrie 1989-n.r.) dimineaţa. Era acolo un fel de catedră comunistă. În stânga era tabloul lui Nicolae, în dreapta al Elenei. Unul dintre noi avea coastele rupte. Fratele meu s-a întins lângă mine. Eu mă uitam la ceas. Am început să plâng. Tata era la Jilava, mama acasă. Nu ştiam dacă vom mai scăpa vreodată. La un moment dat, l-am simţit pe băiatul cu coastele rupte cum se ridică, ia tabloul lui Ceauşescu şi sare cu picioarele pe el”, își amintește Nicoleta.

De la Miliție, Nicoleta și fratele ei au fost duși la centrul de primire minori Aron Florian, la Universitate. Aici au urmat alte ore de coșmar pentru ea și fratele ei.

„Eram puşi în genunchi să ne cerem iertare că am ieşit în stradă. De acolo urma să ne ducă la şcoala de corecţie de la Bacău”, spune Nicoleta, care și-o amintește pe directoarea căreia trebuia să îi spună „mama Gabor". A aflat ultetior că o cheamă Maria Niţulescu, în prezent pensionată ca general cu patru stele, fiind fost cadru MAI.

„Fratelui meu i-au făcut dosar de delincvenţă juvenilă, iar mie de prostituată. Dimineaţa eram treziţi din pat cu bucăţi de lemn şi ne băteau la tălpi”.

Cel mai urât moment a fost, pe 23 decembrie dimineața, când au pus-o să strângă cu mâinile goale un morman de fecale din camera băieților.

„Ieşeam din dormitorul băieţilor, traversam holul cu fecalele în mâini. Am descoperit un făraş de fier la toaletă. Am început să car fecalele cu el. M-au văzut şi m-au aruncat în mizeria aia. Apa era oprită. Am încercat să mă spăl cu apa de pe jos dintr-o toaletă”, mai spune Nicoleta.

În aceeași zi, la centru au ajuns mama și unchiul ei care i-au căutat peste tot. Așa au fost eliberați, dar nu înainte ca directorul centrului să îi amenințe că, dacă spun ceva din ce li s-a întâmplat în acel centru, îi va omorî.

Povestea Nicoletei Giurcanu va fi studiată în viitor în manualul de Istorie, la capitolul Istoria Comunismului.

Sora eroului Marius Bodo și-a căutat fratele peste tot

Alina Bodo avea 13 ani la Revoluție și își amintește bine zilele acelea pentru că a trăit clipe groaznice. Fratele ei mai mare, Marius Bodo, avea 15 ani și era elev în clasa a X-a. Pe 21 decembrie 1989, fratele ei a plecat de la liceu însoțit de opt colegi și de profesorul de tehnologie. Mergeau spre centrul Capitei, acolo unde auziseră că oamenii strigă pentru libertate. A participat la Baricada de la Inter, dar în acea noapte a fost împușcat în piciorul drept și a mers cum a putut la Spitalul de copii „Grigore Alexandrescu”.

Familia lui, adică Alina și fratele lor mai mic –cei trei erau orfani de ambii părinți – nu a mai știut nimic de el până pe 24 decembrie, când Marius a reușit să telefoneze acasă și să spună că e bine și vine curând. Însă nu a mai venit niciodată.

„L-am tot căutat prin spitale. Ne doream să fie doar rănit, să-l aducem acasă şi să ne fie bine, aşa cum putea să ne fie atunci...”, își amintește Alina.

L-a găsit pe fratele ei abia după o lună, după ce a dat zeci de anunţuri în ziarele din Bucureşti.

„L-am găsit la morgă, pe 20 ianuarie. Era într-o stare avansată de putrefacţie. Unchiul meu l-a identificat după nişte semnalmente din copilărie. Doar după ele l-a recunoscut. Multă, multă vreme am sperat că am îngropat trupul altcuiva, că am făcut o pomană pentru altcineva şi că fratele meu o să se întoarcă”, spune Alina Bodo.

Abia în anul 2008, Alina avea să afle din dosarul aflat la Parchetul Militar că fratele ei Marius „a fost împușcat în abdomen” în timp de se afla internat în spital, de către „un terorist neidentificat”.

Povești precum cele de mai sus puteți afla la Muzeul Comunismului din Bucureşti, strada Covaci nr.6, care găzduieşte în perioada 9 decembrie 2024 – 31 ianuarie 2025 expoziţia „Martori şi eroi - 35 de ani de la Revoluţia din 1989”.

Îți mai recomandăm

Ei au murit pentru libertate în 1989

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.