Europa Liberă vă invită astăzi să aruncați o privire asupra galeriei de portrete ale eroilor Revoluției Române. Am început cu 60 de chipuri anul trecut, am reușit să strângem acum 500 de vieți la un loc, cu scurte prezentări, în Memorialul Revoluției Române.

Le vom strânge pe toate 1.166, chiar dacă vremurile sunt tulburi și ne risipesc spre alte subiecte. Dacă eroii pe care i-ați cunoscut personal nu se regăsesc încă în Memorialul de la Europa Liberă, ajută dacă ne trimiteți povestea lor și o fotografie, la Bucharest_Bureau@rferl.org

Revoluția Română a reașezat în societatea românească temeliile libertății. De aceea Memorialul Revoluției este atât de important. Este despre libertate, democrație și dreptate, azi. Iată de ce:

„Vrem alegeri libere! Vrem alegeri libere!”

La trei decenii și jumătate de la căderea comunismului, vineri, pe 20 decembrie, la prima reuniune a noului Parlament votat la începutul lunii, unii deputați din opoziția radicală au afișat pancarte prin care cer „Alegeri libere!”.

„Vrem alegeri libere!” este primul strigăt practic al Revoluției Române, aplicarea lui „Jos comunismul!” și „Libertate!” în același gest: votul.

Dacă ai „Alegeri Libere!” se cheamă că națiunea e suverană, adică puterea a revenit la ea, se cheamă că sursa puterii e cea legitimă. Înseamnă că statul român și-a venit în fire. Este al poporului, nu împotriva poporului.

„Alegeri libere!” are și și un efect vindecător, de revanșă istorică și de dreptate: dictatura comunistă și-a inaugurat regimul prin falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946.

Majoritatea voturilor a fost transferată la propriu de la partidele românești clasice și pro-occidentale (liberali, țărăniști, social-democrați), la așa-numitul Bloc al Partidelor Democrate, alcătuit de partide & partidulețe apărute imediat ce România fusese ocupată de Armata Roșie rusească, în toamna lui 1944.

Așa se face că în funcții de miniștri, șefi ai Armatei și Securității, înalți responsanbili financiari și din Justiție au ajuns agenți (acum dovediți cu documente istorice) ai Moscovei, plus o mulțime de oportuniști români get beget, dependenți de viață bună, specializați de urgență în osanale către Stalin & Asociații.

„Alegeri libere!” reprezintă și un mesaj integrator: ca să ai alegeri libere, trebuie să ai înainte multe alte lucruri importante.

Înseamnă, de pildă, că cetățenii sunt interesați, înțeleg și se implică în treburile publice. Deci politicile publice au fost înțelepte, oamenii se simt în siguranță, acasă (instituțiile de forță, Justiția și Sănătatea), știu exact cine sunt (Educația, în special Istoria, plus cunoașterea marilor libertăți - de exprimare, de asociere, de conștiință și religioasă) și știu ce vor (Administrația și Economia).

„Alegeri libere!” înseamnă și că alegătorii nu repetă pasiv „nu e treaba mea”, „de ce eu?” „nu vreau să am probleme”, „nu mă bag”, „eu nu am timp de sesizări” și alte variante ale lui „alții să facă” + „alții sunt de vină”. Iar o dată la patru ani, cu ștampila în mână, constată fie că „nu am pe cine vota”, fie presară pe căsuța aleasă niște sclipici de Salvator din buzunar, după care așteaptă minuni de la un om ca și ei = Dezamăgire Garantată srl.

Pe scurt, „Alegeri libere!” înseamnă că, pe cât posibil, definiția generală a politicii este politicieni = cetățeni și nu ei vs. noi. Nu „ei”, cei de sus, decidenții, șefii cu pâinea & cuțitul deoparte, și cetățenii/ oamenii obișnuiți, foarte ocupați & cu capul plecat, de partea cealaltă.

Nu deoparte „ei”, de la care nu poți primi decât vești proaste gen „ce ne mai pregătesc ăștia”; și de partea cealaltă, „noi” așteptând supuși belele & angarale în plus.

Această relație e un dezastru istoric, e ecuația inaugurată de ocupația sovietică și de uneltele lor, comuniștii români, în 1944-1945. Aceasta nu este viață firească în cetate, aceasta e ocupație militară, captură statului și supraviețuire în beciuri și catacombe.

Acești „ei” vorbind românește din leagăn și tată-n fiu sunt și azi adevărații străini, venetici, inși fără milă și fără Dumnezeu, chit că unii ajung mai nou ctitori de mănăstiri prin sate sărace lipite pământului, în zone cu două ambulanțe pe județ, din bani furați/ luați cu japca/ antamați prin legi strâmbe în privilegii strigătoare la cer.

Alegeri libere într-o democrație care își merită numele înseamnă altceva. Înseamnă „noi” și „cum ne organizăm noi mai bine la noi acasă”.

„Alegeri libere!” nu ar trebui să însemne ziua răzbunării alegătorilor, respectiv ce „coțcării și mișmașuri” să mai găsim ca să rămânem în fruntea bucatelor/ citește a privilegiilor și a pensiilor speciale.

Și încă ceva foarte important.

Atitudinea față de putere. Legitimitatea

„Alegeri libere!” cuprinde, de asemenea, înțelegerea adâncă a faptului că politicienii știu/ admit/ se resemnează cu gândul că puterea lor nu e veșnică, că nu le aparține și nu le-a aparținut nicio clipă.

Puterea, adică dreptul de a lua decizii și de a administra resursele umane, financiare și materiale ale țării, le-a fost încredințată pe termen limitat. Este de datoria politicienilor aleși și a demnitarilor numiți să folosească puterea în folosul proprietarilor ei de drept, alegătorii și numai cât timp decid alegătorii.

Acum, în decembrie 2024, trecând peste paradoxul că cei care susțin că alegerile recente nu ar fi fost libere au devenit parlamentari exact în baza lor, nimeni nu se poate îndoi că democrația românească a înregistrat un derapaj.

Dacă, la 6 decembrie 2024, judecătorii Curții Constituționale au fost nevoiți să anuleze alegerile prezidențiale cu numai 48 de ore înainte de turul al II-lea, înseamnă că ceva grav s-a petrecut în amonte.

O serie de instituții, inclusiv serviciile de informații, au fost depășite de situație. Autoritatea Electorală Permanentă nu a tras la vreme semnalul de alarmă. Ministerul de Interne și Poliția au stat deoparte în fața popularității sporite a unor grupări neo-fasciste. Etc.

România va avea alegerile prezidențiale necesare în câteva luni.

E dincolo de orice îndoială că forțele pro-occidentale și oamenii responsabili din instituțiile de forță se vor îngriji ca aceste alegeri să fie cât mai sigure posibil și să reflecte cât mai exact dorința informată și liberă a cetățenilor.

Puținii care se uită probabil cu jind la câtă putere poate avea un oligarh, un general, un ideolog sau un influencer rus nu trebuie decât să dea căutare pe google după cuvintele cheie ceai, fereastră, Rusia, ca să-și vină în fire.

Întrebarea esențială însă nu este cum să facă autoritățile române ca rețelele de socializare să nu mai fie manipulate în favoarea unui candidat agreat de Moscova. Chiar dacă importantă, aceasta este o tehnicalitate. România este aliată cu cele mai puternice state/ armate din lume. Dacă vrea să se apere, poate să se apere.

Întrebarea esențială este ce atitudine față de putere trebuie să aibă viitorul președinte, viitorul premier și colegii lor așa încât lumea românească să se simtă acasă în țara ei.

Într-una din mărturiile înregistrate pentru documentarul „Revoluția Română. De ce a curs sânge”, prof. Marcel Tolcea de la Timișoara mi-a povestit că, manifestând în fața Comitetului Județean al PCR, în ziua de 17 decembrie 1989, a asistat la următoarea scenă: un protestar cocoțat pe gard se adresa șefului local, Radu Bălan, un fel de Dzeu în persoană al județului, întrebându-l: „Când ne dați medicamente?”, „Când ne dați apă caldă”, „Când deschideți granițele?”.

Dar nu șirul de cereri a fost memorabil. Oamenii revendicau în acele zile tot. Cererea supremă a fost alta: „Uită-te la mine când vorbesc cu tine!”

Nimeni nu știe cine este acel protestatar și dacă el mai e în viață. E posibil să se numere printre chipurile din Memorialul Revoluției – reprimarea celor care au intrat în „județeana de partid” a fost cruntă.

Dar „Uită-te la mine (eu, cetățean) când vorbesc cu tine (tu, conducător)” a reașezat ierarhia societății românești în ordinea ei firească. Scena în sine merită o statuie.

Conducătorii trebuie să poată avea curajul să își privească cetățenii în ochi. Conducătorii sunt datori să spună care este „Starea Națiunii” în fața Parlamentului în fiecare an. Conducătorii, le place sau nu, trebuie să privească în sus, spre cetățeni, fără să fie nevoie ca cetățenii să escaladeze garduri.

Nu poți fi acasă dacă acasă la tine regulile sunt făcute de unii care nu catadicsesc să te privească în ochi, nu catadicsesc să îți răspundă la întrebările care te frământă și care cred că proprietatea ta, energia ta, timpul tău, li se cuvine.

Cum facem ca România să redevină acasă? Cum facem ca România să redevină România? Cum facem ca România să își vină în fire? - aceasta este marea întrebare pusă de Regele Mihai în urmă cu aproape 20 de ani.

Europa Liberă a ridicat din nou această întrebare la începutul campaniei electorale, pe 25 octombrie 2024, publicând un fragment dintr-un interviu-document cu acest personaj istoric.

În zilele acelei conversații memorabile, Regele Mihai era fericit că izbutise să fie de ajutor pentru intrarea României în NATO așa încât țara lui să fie bine apărată. În primul rând, de ruși. Era fericit și pentru că România tocmai fusese invitată, în aprilie 2005, să devină membră a Uniunii Europene.

Dar atrăgea atenția că „Depinde foarte mult cine este sus. Trebuie să fie fără coțcării și mișmașuri”.

Regele Mihai știa, cum relatăm și noi detaliat în investigațiile de la Europa Liberă, că cei de sus, conducătorii de azi ai României, nu par să înțeleagă cu ce se ocupă.

Cei de sus. Conducătorii

Conducătorii României din ultimii 35 de ani au lăsat mereu loc îndoielilor, confuziei și fricii.

La început, românii nu au fost siguri dacă Ion Iliescu (președinte în 1990-1992, 1992-1996, 2000-2004) reprezintă interesele adevărate ale țării sau interesele Moscovei.

Este vorba despre acea Moscovă, capitala Uniunii Sovietice pe care o deplânge azi Vladimir Putin bombardând Ucraina, acea Moscovă care ciopârțise teritorial România în 1939, apoi în 1946-1947, ucisese în timpul ocupației armate zeci de mii de civili români și zdrobise în anii '50 osatura profundă a societății românești.

Nu poți să semnezi un tratat cu URSS cu câteva luni înainte de destrămare (5 aprilie 1991, Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov la Moscova), nu poți să îl trimiți acasă pe premierul unionist din Basarabia fără nimic (primăvara lui 1990), nici nu poți să chemi minerii să intimiteze opoziția, bătând oameni pe străzi, iar manualele de istorie să scrie că președintele post-comunist al României ar fi fost un Vytautas Landsbergis (Lituania liberă) sau un Helmuth Kohl (Germania unită).

Apoi, în mandatul lui Emil Constantinescu (președinte în perioada 1996-2000), li s-a spus românilor, odată cu reformele prost-concepute și mai prost aplicate, că fabricile, uzinele și minele în care au lucrat și în care și-au mâncat tinerețea și sănătatea sunt fie niște grămezi de fier vechi, fie găuri negre de tocat bani publici, deci să facă bine și să-și găsească de trai aiurea.

Oamenii au văzut însă cum foștii lor șefi, mai mult sau mai puțin securiști și comuniști, au devenit consultanți în privatizări de zeci și sute de milioane de euro sau au preluat ei, șefii, afacerea, semn că averea țării exista și se multiplica, dar nu pentru toți.

Așa se face că în primul mandat al lui Traian Băsescu, care a avut privilegiul să celebreze la 1 ianuarie 2007, ora 00:00, intrarea României în Uniunea Europeană, valul de români care își părăseau țara a crescut. Din fericire, occidentalizarea României - prin marile corporații prezente aici și prin fondurile europene substanțiale – a făcut diferența pentru mii și mii de familii. Puteau face și mai mult și mai repede dacă nu ar fi fost vămuite de incompetență, nepotism și practici corupte.

Necazul este că furturile, „coțcăriile și mișmașurile” s-au extins în cel de-al doilea mandat al președintelui care a condamnat comunismul drept „ilegitim și criminal”.

Omul - citind acest descântec istoric de la tribuna Parlamentului României - a reușit să facă față nesmintit zbieretelor extremistului Corneliu Vadim Tudor, versiunea masculină a Dianei Șoșoacă din anii '90 și 2000. Dar Traian Băsescu nu a reușit să facă față șoaptelor și sforilor trase de cei apropiați.

În consecință, pentru nedreptățiții, umiliții și sărmanii României, pentru cei care se uită încă în sus căutându-l pe Vodă din vechime, anti-comunismul și pledoaria constantă pentru Occident au sunat a gol, a ipocrizie și aroganță, a furt și a minciună.

Minciuna și falsul sunt, de altfel, motivul pentru care social-democratul Victor Ponta a pierdut alegerile prezidențiale în 2014, la nu mai puțin de un milion de voturi diferență de primul tur.

Nu poți să jignești o țară bântuită non-stop de întrebarea „să plec sau să rămân?”, o țară care stă cu bagajele la ușă și își învață copiii limbi străine „nu neapărat ca să rămână acolo” (dar rămân), o țară gata să plece instant în bejanie cum s-a văzut prin cozile de la pașapoarte după invazia rușilor în Ucraina, nu poți să lași astfel de pribegi fără drept de vot.

De ce? Pentru că pribegi sunt și cei de-a acasă, România e țara nimănui, românii sunt înstrăinați în propria lor țară. De asta, cozile la votare de la consulate & ambasade s-au înzecit și însutit în fața secțiilor de votare din țară.

Așa a votat România alternativa. A votat un neamț.

Ce dovadă mai mare de speranță, ce declarație de dragoste mai mare pentru valorile occidentale decât un vot dat unui etnic sas?

Vorbește aceeiași limbă cu Regele Carol I, spuneau unii, neamțul, adus odinioară în Principate de boierii pământeni, „principele străin” cerut de Moș Ion Roată și vecinii lui răzeși în Adunările ad hoc, ca să lupte cu turcii și să câștige Războiul de Independență (1877-1878). Acel Vodă venit din Apus, de la izvoarele Dunării, care a domnit 48 de ani (un an mai mult decât Ștefan cel Mare) și care a pregătit România pentru Unirea cu Transilvania.

Din păcate, Klaus Iohannis & soția (2014-2024) figurează în dreptul unui hiatus de 10 ani din istoria recentă a României. O cădere de tensiune. O absență.

Golul l-au umplut guvernul Dragnea/Dăncilă cu ordonanța 13 de subordonare a justiției din februarie 2017, forțele de ordine care au azvârlit gaze lacrimogene contra manifestanților pașnici anti-corupție în august 2018, pandemia cu cele 60.000 de morți și achizițiile publice fără licitație și, mai recent, interferența unui „actor statal” în alegeri, așa de gravă că în loc să fie eliminată interferența, au fost anulate alegerile.

E mult prea meschină justificarea că vreme de un deceniu, acest președinte pro-occidental a ținut locul ocupat ca să nu se întâmple ceva mai rău. Românii meritau mai mult decât menținerea status-quo-ului euroatlantic.

În plus, nu e clar dacă nu cumva această stare de grație oferită de apartenența la NATO și la Uniunea Europeană - securitate națională și dezvoltare economică intensă (economia românească a crescut cu peste 400% în ultimii 35 de ani, dar cea mai mare creștere a fost după aderare), nu a fost diminuată și subminată din interior, pe fondul comodității/ignoranței celor mai înalți responsabili în stat.

E sigur însă că după un deceniu cu președintele Klaus Iohannis, România putea sta la masa Consiliului European la fel ca Polonia: demnă. Acum stă afară, la reuniunea Balcanilor de Vest.

Și, oricum, răul s-a întâmplat. Natura are oroare de vid. Nu ești acasă, nu pornești măcar alarma, te calcă hoții. Potrivit documentelor desecretizate în al 12-lea ceas, pe 4 decembrie 2024, de serviciile de informații, rușii ar fi intrat online în România. Senzorii erau pe off.

Președintele Klaus Iohannis a uitat probabil să asigure mentenanța și să îi conecteze în CSAT, deși din februarie 2022, România are război la frontiere.

A părut mai preocupat să bifeze puncte exotice pe harta lumii prin faimoasa Cotroceni Tour International srl, niciodată accesibilă prin legea 554 a liberului acces la informațiile de interes public.

Frumoas gest făcut de Klaus Iohannis, în primele zile ale primului mandat, în decembrie 2014, de a duce un mare buchet de flori albe Regelui Mihai, omul care l-a înfruntat pe Hitler și pe Stalin și a avut zile destule să vadă căderea comunismului pe care și-o dorise atât.

Frumoase vorbe spusese Carmen Iohannis în campania electorală din 2014 când a explicat că modelul ei de viață publică sunt Reginele României, adică femeile acelea care mergeau în spitale militare sau pe front când era război și se îngrijeau de alfabetizarea poporului când era pace.

Elisabeta Doamna a instalat un spital de campanie în curtea Palatului Cotroceni în timpul Războiului de Independență, Maria a salvat mii și mii de vieți organizând spitale în Moldova, ducând de la lemne de foc, la medicamente și stând la capul bolnavilor, iar Elena, mama lui Mihai I, a spălat obrazul țării de rușinea Holocaustului aducând înapoi orfanii evrei din Transnistria și oprind, în înțelegere cu Patriarhul Nicodim, noi deportări, spre furia lui Eichmann SS.

Există vreo fărâmă din toate acestea la conducătorii României din ultimii 35 de ani?

Generalul della Rovere

„Ce blestem o fi pe poporul ăsta, de-a ajuns, până la urmă, să aleagă între doi comunişti?” a întrebat Traian Băsescu într-un moment de sinceritate la ultima dezbatere cu premierul PSD, Adrian Năstase, la prezidențialele din 2004, acum 20 de ani.

Nici unul, domnule președinte.

Niciun blestem.

Dacă în mai mult de trei decenii nu s-a găsit omul, iar România pare condamnată să rătăcească prin pustie 40 de ani precum poporul evreu scăpat din robia egipteană, înseamnă că omul acela nu e de găsit.

Sau, cel puțin, nu e de găsit de-a gata.

Moștenitorii adevăraților stăpâni ai țării - de la Regele Mihai, la marile familii cu hrisoavele lor de sute de ani și hârtiile împărătești din Transilvania, la boierii pământeni care au scris odinioară petiții la Sankt Petersburg, la Paris, la Londra, ca să pună România pe hartă, la răzeșii moldoveni cu pecețile lor îngălbenite, moșnenii proprietari de munți din Valahia, la bibliotecarii, dascălii, preoții și pastorii bisericilor din Transilvania până la negustorii armeni, evrei și levantini ai Bucureștiului, Iașului și Galațiului, la oțelarii din Reșița care au livrat traversele pentru Tour Eiffel și industriașii răsăriți după patru generații de urbanizare intensivă în Vechiul Regat, și până la urmașii vechilor castelani din Bistrița, Oradea și Cluj, la soldații împroprietăriți de Regele Ferdinand după Marele Război și învățătorii & profesorii unei Românii cu adevărat educate și competitive - moștenitorii cu rădăcini, zic, au răzbătut cu amar prin nisipurile tranziției & hachițele judecătoriilor ori s-au întors greu din pribegie, dacă s-au mai întors.

Ori zac în gropi comune la Sighet, la Aiud, la Râmnicu Sărat, la Jilava, ca Iuliu Maniu ori Gheorghe Brătianu.

Cine să ridice primul steagul și cine să dea semn poporului că este adevăr și că se face dreptate de sus când vorbele psalmistului par atât de actuale în România de azi: „atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni”?

Nimeni.

Oameni cinstiți și cu suflet mare există în România. Dar confuzia e atât de mare încât românii nu (mai) pot crede nici cele mai sincere cuvinte. Prea au fost mințiți. Iar experimentul Călin Georgescu a agravat neîncrederea.

Dar the day we give in is the day we die.

În toamna lui 1997, an cu inflație de trei cifre și multe buclucuri, în jurul orelor 19.00, amfiteatrul Vasile Pârvan al Facultății de Istorie din București era plin până la refuz, o dată pe săptămână. Joia, dacă îmi amintesc bine, istoricul și diplomatul Neagu Djuvara își ținea aici cursul opțional de Filozofia Istoriei. Veneau și studenți de la Litere și chiar de la Matematică, să îl asculte.

Nu ne vorbea numai despre Hegel și Raymond Aron. Ne învăța și politică. Iar într-una dintre aceste „divagații”, ne-a povestit ll Generale della Rovere, filmul lui Roberto Rosselini din 1959.

Pe scurt, Emanuele Bardone, un expert în deghizări și escrocherii, un niznai, un coate-goale, azi i-am spune „un băiat deștept”, cade în plasa ocupantului nazist. Comandantul german era însă într-o mare încurcătură: subordonații săi uciseseră, contrar ordinului, un mare lider al Rezistenței, un adevărat patriot dintr-o foarte veche familie, pe generalul Giovanni Braccioforte della Rovere.

Nazistul Muller îl șantajează pe Emanuele, sub amenințarea execuției, să joace rolul generalului della Rovere și să se infiltreze în rândurile Rezistenței, ceea ce se și întâmplă.

Doar că o dată intrat în rol, zi după zi, ceas după ceas, Emmanuele Bardone începe să întruchipeze cu adevărat valorile pe care le apărase generalul della Rovere. Emmanuele devine alt om. OMUL. Un erou.

Cu alte cuvinte, nu e nevoie să fii perfect pentru jobul acela de înaltă demnitate publică.

Trebuie „doar” să fii un om cu o meserie, oricare, dar practicată pe bune, nu doar în CV și în doctoratul plagiat, trebuie să știi care e jobul și să vrei să îl faci. Nu să te comporți „ca și când” ai fi președinte, „ca și când” ai fi premier, „ca și când” ai avea grijă de milioane de oameni din țara lui „ca și când” avem o țară.

Începi cu „mie chiar îmi pasă” de aceste milioane de români. Și dacă chiar îți pasă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, o să ți se schimbe privirea.

O să ai cearcăne adânci, ca mulți dintre românii care duc în spinare această țară.

Nu o să mai poți să minți.

Nu o să mai ai timp de turism, de distracție, de nicio aroganță.

Dar o să poți să te uiți nestingherit (ă) în ochii oamenilor care vorbesc cu tine.

Subiectul din Il Generale della Rovere e recurent în marea literatură, în religie, în istorie și în politică. Înseamnă că e adevărat și universal, aka se aplică și românilor.

În definitiv, și Volodomir Zelenski e „doar” un actor. „Doar” un actor a fost Ronald Reagan, cel care a câștigat Războiul Rece pentru democrație. Margaret Thatcher era „doar” o fiică de băcan, Vaclav Havel a fost „doar” un dramaturg, iar Lech Walesa al Poloniei „doar” un electrician...

Curaj!