ACTUALIZARE, 22 decembrie 2024. La 35 de ani de la Revoluția Română, în Memorialul Revoluției se regăsesc numele a 500 de eroi. Vom completa Memorialul cu alte nume, cu alți eroi, până când, cu ajutorul vostru, va fi unul complet.

Dacă eroii voștri nu se regăsesc încă în Memorialul Revoluției Române de la Europa Liberă, trimiteți-ne povestea lor și o fotografie, la Bucharest_Bureau@rferl.org.

*Articolul inițial:

Pe 17 decembrie 1989, comunismul făcea, la Timișoara, prima victimă a propriului sfârșit.

O femeie.

Lepa Bărbat a fost împușcată în cap, în Piața Libertății din Timișoara. Era lângă soțul ei și fiica, Ioana, de doar 12 ani.

Lepa scăpase de frică și le spusese alor ei că vrea să meargă să vadă ce se întâmplă în centrul Timișoarei, să fie acolo când cade comunismul.

Fotografia ei este prima din galeria de portrete de la care pornește Memorialul Revoluției Române, un demers jurnalistic inițiat de Europa Liberă cu 365 de zile înainte de împlinirea a trei decenii și jumătate de la Revoluția Română.

Le rostim numele, așa cum trebuie rostite numele celor apropiați pe care îi pomenim.

Le privim chipurile (click pe imaginea de mai jos, apoi pe fiecare portret în parte) pentru a le onora amintirea.

Pe 15 decembrie 1989, mai mulți timișoreni s-au adunat în fața casei pastorului reformat László Tőkés. Fusese critic la adresa regimului Ceaușescu și era penalizat - urma să fie evacuat din casa parohială și mutat la țară.

La căderea întunericului, micul protest de solidaritate cu pastorul s-a extins. S-au alăturat și oameni nemulțumiți că autoritățile închiseseră talciocul de unde puteau cumpăra produse aduse „de la sârbi”. S-au alăturat și câțiva trecători, fiecare cu gândurile lui de revoltă.

Apoi, tot mai mulți tineri, tot mai mulți oameni. Cu toți încercând să scape de frică. Mai întâi în tăcere, apoi la strigătul unei femei: „Jos Ceaușescu!” cu voce tare, din ce în ce mai tare, și din ce în ce mai mulți.

Oricât au „dispersat” autoritățile mulțimea, folosind tunuri cu apă și unități de „mascați” cu scuturi ca „armata romană”, oricât au amenințat, a doua zi, în 17 decembrie, atmosfera în Timișoara era deja una a unui protest masiv.

Revoluția Română din 1989 a fost o revoluție în adevăratul sens al cuvântului. Revoluție = schimbare structurală de regim politic. Istoric, toate revoluțiile sunt confiscate. Întotdeauna există un grup care preia puterea. Întotdeauna, revendicările au nevoie de ani ca să devină fapt. Importante sunt schimbările și direcția lor. România, membră a NATO și UE, e profund diferită de țara pauperă și terorizată din comunism.

Protestatarii s-au adunat în fața sediului Comitetului Județean al Partidului Comunist Român și în Piața Operei, au intrat chiar în clădirea „județenei de partid”.

Relatările de la Radio Europa Liberă citau mărturii despre vitrine ale librăriilor sparte și cărți cu Ceaușescu pe copertă aruncate în stradă.

Potrivit rechizitoriului din Dosarul Revoluției, la ora 11:00, ministrul Apărării, generalul Vasile Milea, a ordonat intervenția cu 400 de militari pentru blocarea căilor de acces spre Consiliul Judeţean.

Dimineață, ajunsese în Timişoara o grupă din cadrul Marelui Stat Major al Armatei, iar în jurul orei 14:00, au apărut mai multe dispozitive militare de apărare.

În urma convorbirilor avute cu Ceauşescu și, spune rechizitoriul, sub presiunea acestuia, Milea a comunicat la 13:30, pentru toată armata: „Situaţia în Timişoara s-a agravat. Este ordin să intervină armata. Armata intră în stare de luptă. În judeţul Timiş este stare de necesitate”.

Declararea oficială a stării de necesitate, câteva ore mai târziu, a însemnat înarmarea militarilor cu muniţie de război.

Lepa Bărbat a murit ucisă pe 17 decembrie 1989, la ora 17:00, când Nicolae și Elena Ceaușescu se pregăteau să dea în plenul Comitetului Central al Partidului Comunist, reunit la București, ordinul de a se folosi muniție de război contra manifestanților.

În acel moment când se așternea din nou întunericul, soarta manifestanților părea pecetluită. La București, conducerea Partidului Comunist Român, partidul unic al țării, cel care conducea și Guvernul, și Armata, și serviciile de informații, a decis ca la Timișoara trupe de armată și Securitate să tragă în popor.

Și trupele au tras. Au tras inclusiv pe treptele Catedralei Ortodoxe, care închide perspectiva din Piața Operei, au tras pe bulevarde și au tras pe străduțe. Mulți dintre cei care au reușit să fugă au ajuns acasă cu sânge pe ghete și pantofi. Cei norocoși. Alții au încercat să își trateze acasă rănile deschise.

La Spitalul Județean, chirurgii au început o noapte de coșmar. O noapte ca de război.

Aproape 300 de răniți au fost aduși fie cu ambulanțele, fie cu mașini (Dacii) particulare, în numai câteva ore. Dintre ei, câteva zeci au murit fie înainte, fie pe masa de operație, fie după. În fel și chip.

Din zorii zilei de 18 decembrie, spitalul nu a mai aparținut medicilor, ci Securității. Foile de internare au dispărut. La fel se va întâmpla și cu 43 de cadavre din morga spitalului.

În acea seară, la Timișoara au fost uciși, potrivit Asociației 17 Decembrie 1989 Timișoara, 70 de oameni.

Dar și reprimarea sângeroasă, și furtul/profanarea de cadavre au avut un cu totul alt efect decât cel scontat de Partidul Comunist Român.

În primul rând, timișorenii s-au hotărât să reziste cu orice preț. Unii au început să pregătească coktailuri Molotov. Curajul făcea diferența dintre viață și moarte: ori noi, ori ei.

În al doilea rând, pregătirile pentru o încă și mai intensă represiune asupra Timișoarei au dus inevitabil la informări pe scară ierarhică, mobilizări de forțe, iar sistemul paralel pe care societatea și-l crease în zeci de ani de cenzură ca să poată afla ce se întâmplă cu adevărat a început și el să funcționeze.

Mai întâi, au fost strigătele, au urmat zvonurile, apoi a venit confirmarea.

Pe 18 decembrie, când înregistrările țipetelor din 17 decembrie, din Piața Operei de la Timișoara, cu „Nu trageți, fraților!” urmate de rafale, au fost difuzate de Radio Europa Liberă, de la Munchen, orașul intrase deja în grevă generală.

Situația devenise îngrijorătoare pentru regim, chiar dacă plecarea lui Nicolae Ceaușescu, pe 18 decembrie 1989, în Iran ar fi putut sugera altceva.

În lipsa lui Ceaușescu, situația a fost gestionată de Elena. Alături de Emil Bobu, secretar al PCR, şi de ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, ea credea că poate șterge urmele crimelor din 17 decembrie de la Timișoara.

Ea aprobă operațiunea „Trandafirul”: în noaptea de 18 spre 19 decembrie, trupurile a 43 dintre primii morți ai Revoluției Române au fost furate din morga Spitalului Județean, duse la București, și arse la Crematoriul „Cenușa”.

Cenușa lor a fost aruncată într-un canal, lângă groapa de gunoi a Capitalei, Glina.

Acolo a sfârșit Lepa Bărbat, acolo au sfârșit și Dan Carpin, Maria Andrei, Radian Belici, Mihai Apro, Constantin Iosub, Constantin Ciobanu, Margareta Caceu. Fotografiile lor se află în galeria Memorialului Revoluției.

Operațiunea „Trandafirul” - azvârlirea trupurilor umane făcute scrum într-un canal lângă o groapă de gunoi - a fost însă primul mare semn de slăbiciune al regimului comunist.

Morții Timișoarei, trupuri reci deja, au dat comunismului o lovitură de moarte. Șefilor comuniști înșiși a început să le fie frică așa cum nu le fusese vreodată.

În zilele de 18-19 decembrie 1989, unele persoane bine informate din aparatul represiv au înțeles mai rapid decât altele semnificația operațiunii „Trandafirul” și a consecințelor ei. Au înțeles că regimul se clătina din temelii și au început să-și pregătească propria apărare.

Generalii Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac, cei care coordonaseră de la fața locului represiunea sângeroasă de la Timișoara din seara de 17 decembrie și din noaptea care a urmat, și-au trimis trupele în cazărmi.

Dar au tras totuși alții.

La Timișoara au fost comise crime și pe 18 decembrie. Sorinel Daniel Leia a fost una dintre cele cinci victime ale zilei. A fost ucis de un lunetist pe treptele Catedralei din Timișoara, în timp ce cânta „Deșteaptă-te, române!” și flutura tricolorul cu gaură în mijloc. Protestatarii tăiau de pe drapelul național stema și însemnele comuniste.

„Deșteptă-te, române!”, imnul Revoluției din 1848, fusese interzis de cenzura comunistă încă din anii '50. În vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, cu Armata Roșie în țară, dacă îl cântai, riscai închisoarea. După venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere, în 1965, Imnul compus de Anton Pan, după un vechi psalm bisericesc și cu versurile revoluționarului Andrei Mureșanu, a fost repus în circulație. Dar nu era recomandat la manifestările publice.

Pe 19 decembrie a murit, după ce fusese rănită pe 17, o fată de numai 10 ani. Monica Gabriela Tako luase parte la manifestările pașnice de pe străzile Timișoarei împreună cu familia ei. Mama și sora au fost rănite, dar au supraviețuit. Poza Monicăi din Memorialul Revoluției e cea a unui copil cu ochii plini de speranță.

Pe 19 decembrie au mai fost la Timișoara alte două victime: Veronica Curic și Edita Irina Reiter, după cum notează Asociația 17 Decembrie. Apoi, la Timișoara nu a mai murit nimeni, până pe 23 decembrie.

Pe 20 decembrie, orașul din vestul țării era „zonă liberă de comunism”. De la tribuna improvizată în balconul Operei, vorbitorii cereau socoteală regimului pentru uciderea de oameni și alegeri libere - primele după mai mult de patru decenii de dictatură.

Pe 20 decembrie, Timișoara era primul oraș liber al României.

Seara, la Televiziunea Română, de facto organismul de propagandă al regimului, Nicolae Ceaușescu vorbea despre „huliganii” de la Timișoara, care ar fi fost instigați de „agenturi străine” care „se amestecă în treburile interne” ale țării.

La Timișoara, regimul a încercat să joace cartea „dușmanului ungur” – pastorul László Tőkés fusese la originea revoltei. Poate și de aceea, pe 22 decembrie, când au vorbit la TVR, Mircea Dinescu și Ion Caramitru, nu conteneau să mulțumească revoluționarilor români și „de alte naționalități”.

După 21 decembrie 1989, lupta se mută la București, dar oameni uciși au fost și la Alba Iulia, Arad, Braşov, Brăila, Bucureşti, Buzău, Caransebeş, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Cugir, Hunedoara, Lugoj, Reşiţa, Sibiu, Târgovişte, Târgu Mureş, după cum conchidea, în 2014, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989.

21 decembrie 1989 este ziua în care revolta începe în Capitală, la mitingul organizat de Nicoale Ceaușescu în actuala Piață a Revoluției, la CC (Comitetul Central), după cum era cunoscută atunci.

„Alo! Alo! Stați liniștiți!” sunt cuvinte care au rămas în memoria colectivă drept reperele momentului în care a avut loc transferul fricii – de la oameni, la dictator și nomenclatura sa.

Regimul a continuat însă să ucidă.

Ruxandra Mihaela Marcu avea 21 de ani. Cânta la vioară și vorbea foarte bine limba germană. În fotografia ei din Memorialul Revoluției privește în jos. E frumoasă și delicată. La ora 17:30, pe 21 decembrie, la câteva ore de la mitingul eșuat, a fost omorâtă în faţa sălii Dalles, de TAB-urile (tranportoarele blindate) care au intrat în tinerii care se aflau acolo.

Întrega zi, grupuri de oameni au rămas sau au venit pe străzile din centrul Bucureștiului. Nu mai voiau să plece acasă. „Morții nu ne lasă”, se strigase la Timișoara.

La Dalles au murit, pe 21 decembrie, și Vinerian Bădoi, Petru Poptean, Radu Alexandru Ionescu (avea în buzunarul de la pieptul hainei o scrisoare de dragoste. La 17 ani, fusese la prima întâlnire, în parcul Cișmigiu), Roberto Sandu, Violeta Dorina Brad, Florian Corneliu Baban, „rokerul” Mihai Lucrețiu Gîtlan.

Priviți-le ochii în galeria Eroilor Revoluției.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie, oamenii s-au strâns în Piața Universității. Au făcut-o acolo și nu în altă parte, pentru că la Hotelul Intercontinental din București se aflau jurnaliști străini. Voiau să transmită lumii libere că protestează contra comunismului și, în același timp, să se pună la adăpost de represalii violente.

La ultimul punct, s-au înșelat.

Nicolae și Elena Ceaușescu rămăseseră în sediul Comitetul Central al Partidului Comunist Român, aflat în imediata apropiere (azi, sediul Ministerului de Interne). Au coordonat personal represiunea.

Au cerut să li se aducă un singur rând de haine. Nu credeau nici atunci că nu „iredentiștii”, nu „agenturile”, nu „dușmanii poporului” erau cauza protestelor, ci români obișnuiți, pregătiți să moară.

Ștefan Achim este unul dintre cei peste 50 de oameni uciși în București în acea noapte. Era în Piața Universității, unde începuseră arestările, iar oameni au încercat să improvizeze o baricadă din mesele și scaunele de tablă de la restaurantul „Dunărea” și ambulanțe vechi. Un TAB (Transportor Amfibiu Blindat) a intrat în baricadă.

Imagini de amator au surprins momentul și revolta celor care vedeau și auzeau ce se întâmplă. Le puteți auzi mânia și durerea în documentarul Videogramele unei revoluții.

Acolo a murit, cel mai probabil împușcată în cap, și Diana Alexandra Donea. Avea 17 ani, era elevă la Liceul Sfântul Sava din București. În fotografie zâmbește larg și pare fericită.

Ultima dată a fost văzută în viață pe 21 decembrie, în jurul orei 23:00, în zona Hotelului Intercontinental. În evidențele IML apare ca fiind adusă, la data de 25 decembrie, de la Spitalul de Urgență.

Pe 21 au murit oameni și la Cluj-Napoca.

Grigore Borș era tatăl unui copil de patru ani, iar soția lui era însărcinată cu cel de-al doilea. A fost împușcat în cap, seara, lângă Fabrica de Bere, în timp ce era în fața coloanei de manifestanți, cu steagul în mână. În fotografie pare să i se vadă și curajul, nu doar frumusețea.

Tot în zona Fabricii de Bere s-a stins și Zoltan Csaba Ballai. În fotografia lui, îi vedem tinerețea. Avea 18 ani.

La București, arestările din timpul nopții, însoțite de bătăi crunte, au făcut sediul Miliției, al Ministerului de Interne și închisoarea Jilava neîncăpătoare. (În anii '50, Jilava fusese închisoare de tranzit pentru elitele României libere înainte de ocupația sovietică).

A doua zi a venit însă sfârșitul. Sfârșitul politic și legal al regimului comunist. Istoricii și politologii sunt unanimi în a spune că momentul exact în timp al căderii comunismului este fuga lui Nicolae Ceaușescu, de pe acoperișul Comitetului Central, cu un elicopter.

Cum s-a întâmplat?

De la ora 10:00, coloane de manifestanți se îndreptau spre Piața Palatului. Generalul Victor Atanasie Stănculescu a ordonat retragerea militarilor în cazărmi, iar în jurul orei 12:00, manifestanții intră în Comitetul Central. Elicopterul cu Nicolae și Elena Ceaușescu a decolat la ora 12 și 12 minute.

Cei doi au fost executați pe 25 decembrie la garnizoana din Târgoviște.

Între 22 și 25 decembrie 1989, foști nomenclaturiști, adică șefi din Partidul Comunist, securiști, adică ofițeri ai Securității Statului, poliția politică comunistă, ofițeri ai Armatei, ai serviciului de informații al armatei și alți părtași la primul cerc al puterii comuniste, acaparează Revoluția.

Ceva însă se schimbă ireversibil în chiar inima sistemului politic din România. Dominația partidului unic, concentrarea TUTUROR resurselor în proprietatea statului, cenzura și închiderea granițelor dispar.

Chiar dacă Proclamația Revoluției Române a fost citită în direct, la ora 10 seara la televiziunea publică (singura existentă), de un fost secretar de partid comunist, Ion Iliescu, nu diminuează valoarea de document programatic al Comunicatului Frontului Salvării Naționale (FSN).

Încălcarea ulterioară a angajamentului solemn al președintelui Iliescu și premierului Petre Roman – cum că FSN va rămâne un organism neutru cu rol de guvernământ numai până la primele alegeri libere – a transformat FSN în urmașul de facto al Partidului Comunist.

Dar nici aceste fapte, oricât de tensionate, nici mineriadele presărate cu victime, care au dominat primul (1990-1992) și al doilea (1992-1996) mandat de președinte al lui Ion Iliescu nu schimbă valoarea de Proclamație cu legitimitate constituțională a Comunicatului FSN din seara de 22 decembrie 1989.

A fost și factorul declanșator al manifestației maraton din Piața Universității (22 aprilie 1990-13 iunie 1990) pentru „Alegeri fără comuniști!”, în baza Punctului 8 de la Timișoara (lustrația contra liderilor comuniști, adică liderii comuniști să nu candideze în alegeri deloc).

Documentul a fost publicat în Monitorul Oficial al României drept actul normativ cu numărul 1 din 22 decembrie 1989. Citiți-l AICI. El pune la temelia NOULUI REGIM valorile pluralismului politic, ale libertății de exprimare și de asociere, precum și proprietatea individuală.

Totuși, ceea ce s-a petrecut în cercurile fostei puteri în cursul zilei de 22 decembrie în sediul Comitetului Central al PCR, la o reuniune în majoritar militară, dar și politică de la Ministerul Apărării și în birourile de la etajul 11 al Televiunii Române, declarate libere, le arăta foștilor deminitari comuniști ceva neașteptat. Ei doreau numai schimbări superficiale, dar valul anti-comunist atât de la Timișoara, cât și de la București și în celelalte mari orașe ar fi putut să-i elimine complet de la putere și chiar să îi tragă la răspundere penală pentru abuzurile și/sau crimele petrecute sub vechiul regim.

„Jos Comunismul” era acum scandarea principală pe străzi.

Așa se face că vreme de două decenii, procurorii au documentat desfășurarea încă din noaptea de 22 decembrie 1989 a așa-numitei diversiuni „Teroriștii”. Factual, violența post-Ceaușescu a făcut mai multe victime în marile orașe ale României decât au fost înainte de fuga lui de pe acoperișul Comitetului Central al PCR cu acel elicopter, la 12 și 12 minute pe 22 decembrie 1989.

În primele trei zile de după victoria Revoluției, adică a fugii dictatorului și după proclamarea pluralismului și a libertății, au murit cei mai mulți oameni. S-a întâmplat din cauza zvonurilor răspândite deliberat cum că o avalanșă de grupări „teroriste” ar încerca să înăbușe Revoluția.

A fost în fapt, au spus procurorii în mai multe rechizitorii la rând, un război informațional în care unități militare aflate de partea Revoluției au fost făcute să se lupte unele cu altele. Adevărate masacre au avut loc la Aeroportul Otopeni și la Ministerul Apărării în 23 și 24 decembrie.

• 17 – 22 decembrie: 271 de morți.
• 22 – 25 decembrie: 715 morți.
• după 25 decembrie: 113 morți.

Raportul victimelor prezentat în 2014 notează și 67 de morți fără o dată exactă.

Total – 1.166.

Daniel Dodu știa că Ceaușescu fugise. A rămas pe stradă. Pe data de 22 decembrie 1989, la ora 22:00, fostul component al lotului național de ciclism, specialist în aeronave, a fost împușcat mortal pe strada unde s-a născut - Jean Texier, lângă Televiziune. În galeria Memorialului Revoluției Române, zâmbește.

Eugen Bărluțiu e, în schimb, serios în fotografie. Avea 19 ani. Era ospătar la Hotel Dorobanți și, pe 22, ducea mâncare celor de la Televiziunea Română. A fost împuşcat în cap la intrarea în curtea Televiziunii din strada Pangratti.

TVR era deja acaparată de cei care știau ce trebuie să se audă la televizor, dar știau mai ales cine NU trebuie să apară la televizor. Președintele legendar al Partidului Național Țărănesc, Corneliu Coposu, om cu experiența a 19 ani de închisoare politică, a venit la televiziune să se adreseze românilor. Nu a fost lăsat să ajungă în Studioul 4, cel de unde se făcea transmisiunea în direct.

În sediul Comitetului Central al PCR, ordinea era făcută de cei care știau ce uși duc unde. Frontul Salvării Naționale pregătea comunicatul preluării Puterii, cel care va fi citit la 10 seara la televizor.

În acea noapte, 22-23 decembrie, la Sibiu, Traian Viorel Onișor era împușcat în tâmpla dreaptă, de la mică distanță, pe patul de spital. Îi puteți vedea fotografia în galerie. Un bărbat cu mustață, după moda vremii. Avea doi copii.

Pe 23 au murit oameni și la Brașov - Adrian Florin Negru avea 12 ani cand l-au răpus două gloanțe, în mijlocul unei mulțimi de oameni care striga „Jos Ceaușescu!", în fața catedralei din Brașov.

Mama lui, Ileana Negru, s-a autoincendiat anul acesta de Ziua Eroilor - 25 mai 2023 - în Poiana Brașov. Nu a mai suportat tergiversarea Dosarului Revoluției.

Pe 23 au murit oameni și în piața Comitetului Central din București – Vasile Macsențian a fost mitraliat când încerca să urce un rănit în mașină pentru a-l transporta la spital.

Au murit oameni și lângă București.

Mărioara Anghel și fetița ei de trei ani erau în mașină, lângă București. Mama era la volan. Au murit împreună. S-au tras asupra lor aproximativ 70 de gloanțe. Cineva a crezut că în mașină erau „teroriști". Imaginea lor, una lângă alta, ucise, este sfâșietoare.

Aceeași diversiune a „teroriștilor” l-a ucis pe jurnalistul francez Jean Louis Calderon, în noaptea de 22 spre 23 decembrie, în Piața Palatului din București. Se ascunsese după un tanc care a dat cu spatele, după ce atacase un ARO plin cu „teroriști”. Acum, o stradă din Capitală, de lângă Piața Rosetti, îi poartă numele.

„Terorist” ar fi fost și comediantul Horia Căciulescu, împușcat de militari pe 24 decembrie, la București. Cei mai în vârstă îl vor recunoaște între portretele Memorialului Revoluției. Dacă nu aveți amintiri cu el – YouTube / TVR.

Terorist ar fi fost și Călin Adrian, ucis tot pe 24 decembrie, la Constanța.

Pe 23 și 24 decembrie au murit, din nou, oameni la Timișoara.

Data la care au murit oameni în Revoluția Română nu se oprește nici pe 25 decembrie, ziua de Crăciun în care a fost executat Nicolae Ceaușescu, nici pe data de 26, nici pe 27 sau 28 decembrie.

La doar 16 ani, Constantin Poenar muncea în Uzina Mecanică Cugir, una dintre cele mai mari uzine de armament din România, la secția Turnătorie, alături de părinții săi. Pe 21 decembrie participase, împreună cu ei, la manifestațiile din acest oraș. De atunci a fost urmărit constant de un maior de securitate – Emil Blaj (de la UM 0815 Sibiu).

Pe 29 decembrie 1989, la ora 04:28, adolescentul a fost executat de Blaj. A fost împușcat în gât, sub privirile părinților săi.

Emil Blaj a primit o sentință de 16 ani de închisoare cu executare - este unul dintre puținele cazuri în care urmașii au simțit că justiția a făcut ceva.

Pentru majoritatea familiilor Eroilor Revoluției, pentru cei care le-au supraviețuit încă 34 de ani, cea mai clară concluzie e că „vinovații nu au plătit” și că „nu s-a făcut dreptate”.

Sunt 1.166 de nume pe care s-ar cuveni să le știm pe dinafară. Fiecare dintre noi.

Sunt cei 1.166 de oameni care și-au învins mai întâi propria frică și apoi au învins regimul comunist din România.

Sunt cei 1.166 de oameni uciși în decembrie 1989.

Europa Liberă vă spune sau vă aduce aminte numele lor, vă spune un dram din povestea vieții și a morții lor.

Memorialul Revoluției – acum incomplet - începe cu 60 de eroi. Îl dorim complet până la aniversarea de 35 de ani de la Revoluția Română. Dacă vă numărați printre cei care i-ați cunoscut pe Eroii Revoluției Române, scrieți-ne despre ei, trimiteți-ne fotografiile lor la Bucharest_Bureau@rferl.org.

*Mulțumiri pentru povești și poze Asociației 17 Decembrie 1989 Timișoara și, în special, Nicoletei Giurcanu, arestată și bătută la numai 14 ani pentru că a participat, în București, la Revoluția Română.