„Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le” spun cântările din noaptea de Paști în toate bisericile ortodoxe, catolice, greco-catolice de pretutindeni, cu variațiuni minime. Victoria Vieții asupra morții este esența creștinismului.

Atunci de ce nu celebrează toate confesiunile creștine Învierea la aceeași dată?

Pentru că filozofia/ doctrina/ dogmele din subtextul cântării „Hristos a Înviat” variază de la confesiune la confesiune, iar calendarul diferit este doar vârful icebergului.

De natura ființei și persoanei lui Iisus Hristos - Dumnezeu și Om - depinde certitudinea Învierii pentru fiecare creștin în parte. De aceea dezbaterile teologice deși par sterile, nu sunt. E ca atunci când, în calitate de cetățean, discuți dacă în politică e bună separarea puterilor în stat și dacă bunăstarea & dreptatea sunt posibile și fără. Sau dacă nu cumva e ok și un regim autoritarist.

Ei bine, Europa Liberă a încercat să afle de la reprezentanții confesiunilor celor mai răspândite în România - ortodoxie, catolicism și greco-catolicism - în ce constau diferențele de fond și dacă nu cumva ele fac parte din chiar bogăția spirituală a celei mai mari religii din lume, cu 2,4 miliarde de credincioși pe toate meridianele lumii.

„Într-o după-amiază de vară a anului 1054, cînd trebuia să înceapă slujba în biserica Sfinta Sofia din Constantinopol, cardinalul Humbert și alți doi trimiși ai Papei (Leon al IX-lea, n.r.) au intrat și s-au îndreptat spre altar. Nu veniseră să se roage. Au pus o bulă de excomunicare pe altar și s-au îndreptat spre ieșire. În timp ce ieșeau, cardinalul și-a scuturat praful de pe picioare, spunând: «Fie ca Dumnezeu să vadă și să judece!» Un diacon a alergat după el agitat și l-a implorat să ia Bula. Dar Humbert a refuzat și Bula papală a fost aruncată în stradă.”

La scurt timp, patriarhul de Constantinopol, Mihail I Cerularie - împotriva căruia fusese îndreptată Bula de excomunicare, alături de alți doi susținători ai săi - a ripostat, „împreună cu sinodul său”, „aruncând anatema asupra lui Humbert.”

Scena descrisă poartă în istorie numele de Marea Schismă - momentul de ruptură, de împărțire a Bisericii Primare, în ortodocși și catolici. Ea e povestită folosind surse istorice multiple și concordante de episcopul Kallistos Timothy Ware (1934-2022), mitropolit și reputat teolog, care a predat la Universitatea Oxford (1966-2001), în cartea sa, populară în Occident, „Istoria Bisericii Ortodoxe.”

Disputa care avea să împartă Biserica Creștină Primară în două s-a purtat între deținătorii celor mai importante „funcții” creștine de-a lungul secolelor până astăzi: patriarhul Constantinopolului - prima capitală a creștinismului și cea care a dominat Europa medievală și avântul creștinismului ca religie de stat, și Papa de la Roma - cel mai influent dintre ceilalți episcopi, dată fiind moștenirea Imperiului Roman (de Apus) și, foarte important, patronajul Sfântului Petru.

Alți episcopi importanți erau cei din Ierusalim, Antiohia, Alexandria - care formau, alături de Roma și Constantinopol, pentarhatul celor cinci vechi patriarhii creștine - dar și din Corint sau Tesalonic, pe urmele Sfântului Pavel, ideologul prin excelență al creștinismului, moștenitorul elenismului și al filozofiei greco-romane, distilate în noua religie, dar și a celorlalți: Andrei, Luca, Matei, Iacob şi Ioan (fiii lui Zevedeu), Filip, Bartolomeu, Toma, Matei, Iacob al lui Alfeu, Iuda Tadeul, Simon Zilotul, Matia, așa cum sunt menționați în Biblie și în marea tradiție a Bisericilor de toate confesiunile.

Dar influența politică majoră a celor doi, Papa Leon al IX-lea (în numele căruia cardinalul Humbert a depus bula de excomunicare, deși Papa decedase între timp) în vestul Europei, și Patriarhul Mihail I în est, precum și maniera diferită teologic în care vedeau doctrina creștină, adică suma dogmelor = constituția religiei creștine primare, sunt cele care au dus la ruptură.

Istoricii și teologicii dezbat încă în ce măsură diferențele teologice care au dus la Marea Schismă nu au fost, de fapt, expresia diviziunii politice dintre Estul și Vestul Europei la acel moment; dacă nu cumva ridicarea Vestului medieval după ce șapte secole, Constantinopolul, capitala Imperiului Roman mutată acolo de Constatin cel Mare în anul 330, de la Roma atacată de popoarele migratoare, dominase continentul și Mediterana politic, economic și religios.

Pe scurt, nu e clar nici azi dacă nu cumva evoluțiile politice dintre Roma și Bizanț (numele grecesc pentru Constantinopol) sunt cele care au provocat ruptura religioasă. Unii invocă Cruciada a IV-a (1202-1204), cea care a deraiat de la lupta contra musulmanilor din Levant și Țara Sfântă în devastarea Bizanțului de către occidentali drept moment-cheie al prăbușirii preeminenței Răsăritului sofisticat, dar atacat de otomani și depășit politic și economic, în favoarea unui Occident în ascensiune și suprapopulat, în care regulile centralizatoare erau făcute deja de urmașii germanici ai lui Carol cel Mare.

A'propos, caii auriți care te întâmpină și azi pe frontonul catedralei San Marco de la Veneția au fost capturați de la bizantini. Semnificativ, pentru cine și cum va domina Europa în următoarele secole. Erau vremuri în care istoria se developa la viteze mai mici decât cea de astăzi. Informațiile circulau cu mai puțină rapiditate, iar negocierile care se purtau la mari distanțe durau luni, ani, chiar generații.

De altfel, momentul 1054 a fost în sine straniu: deși delegația papală condusă de cardinalul Humbert a fost trimisă la Constantinopol de Papa Leon al IX-lea, între sosirea delegaților și plasarea Bulei de excomunicare pe altarul bisericii Sfânta Sofia (iulie 1054), Papa murise (în aprilie). Este un motiv pentru care unii cercetători pun la îndoială validitatea legală a documentului.

Episcopul Kallistos (Timothy Ware) scrie că atât cardinalul Humbert cât și patriarhul Mihail Cerularie erau firi intransigente. În timp ce împăratul bizantin a primit delegația papală cu deschidere, patriarhul a fost rece și a tratat-o cu indiferență. În cele din urmă, cardinalul Humbert, care decisese să își continue misiunea la Constantinopol, în ciuda decesului Papei, „și-a pierdut răbdarea” și a depus Bula de excomunicare (echivalentul anatemei) în biserica din capitala bizantină. Apoi Mihail Cerularie a răspuns cu aceeași monedă, excomunicând, împreună cu Sinodul Constantinopolui, membrii delegației papale.

Evenimentul din 1054 ar fi putut fi circumscris personajelor implicate, întrucât deciziile de excoumincare vizau persoane punctuale, fie un cardinal catolic și patriarhul Constantinpolului și nu erau îndreptatea împotriva (tuturor) bisericilor din lumea răsăriteană, respectiv din cea apuseană.

Faptul că incidentul din urmă cu aproape 1.000 de ani a rămas în istorie ca Marea Schismă a venit însă pe un fond de distanțări și dispute anterioare, la nivel înalt, între „latini” și „bizantini”.

„Ruptura” formală, între delegații Papei - cel care conducea cea mai importantă patriarhie, cea a Romei - și patriarhul celei de-a doua patriarhii ca importanță, a Constantinopolului - „parafa” o involuție, cel puțin la un anumit nivel, a raporturilor dintre cele două „lumi”, nu doar din punct de vedere eclezial, ci și politic și social.

La acel moment, „ruptura” nu a fost imediat conștientizată la scară largă. S-a resimțit și chiar adâncit, însă, treptat.

Încercările de conciliere au eșuat, așa că marea Biserică creștină avea să se transforme în Biserica Ortodoxă și cea Catolică. Simplificat spus, Ortodoxă înseamnă Dreaptă Credință, Catolică înseamnă Universală. Din cea de-a doua aveau să se desprindă ulterior, în secolul XVI și Bisericile protestante - anglicană, lutherană, calvină, iar din acestea, mai târziu, cele neo-protestante.

Anul acesta, catolicii, respectiv ortodocșii și greco-catolicii - creștini răsăriteni, în același timp „uniți cu Roma”, adică cred dogmele catolice, dar au păstrat ritualurile ortodoxe - sărbătoresc Paștile în aceeași zi: azi, duminică, 20 aprilie.

Confesiunile protestante și neoprotestante sărbătoresc la fel ca Biserica Catolică. Prin urmare, atunci când data e comună, Paștele e sărbătorit în același timp de două miliarde și jumătate de oameni.

Au trecut opt ani de la ultima sărbătorire în aceeași dată a Paștilor (2017). În 2024 însă, distanța între Paștile catolic (31 martie) și cel ortodox (5 mai) a fost de peste o lună. Învierea va mai fi sărbătorită la aceeași dată abia peste trei ani.

De ce Paștile nu sunt sărbătorite mereu la aceeași dată

În privința datei Paștilor, atât Biserica Catolică, precum și cea Ortodoxă, se raportează la o hotărâre a primului Sinod ecumenic al episcopilor creștini (Niceea, Turcia de astăzi, anul 325), conform căreia Paștile sunt sărbătorite „în prima duminică după luna plină de după echinocțiul de primăvară.”

Decalajul rezultă însă din faptul că folosesc formule de calcul diferite: Biserica Catolică folosește calendarul „gregorian” (inițiat de Papa Grigore al XIII-lea, în 1582) și care coincide cu cel „civil”, cu cea mai mare răspândire în lume. Biserica Ortodoxă utilizează pentru data Paștilor calendarul „iulian” (introdus de împăratul roman Iulius Cesar în anul 46 î.Hr) care a ajuns însă la un decalaj de 13 zile față de calendarul recunoscut la nivel astronomic și universal.

În plus, Biserica ortodoxă mai aplică un alt precept de la Sinodul din 325, anume că, dacă data Paștilor coincide cu Paștile evreiești, să fie mutate în duminica următoare. Decalajul între data Paștilor în cele două Biserici devine uneori și mai mare.

Chiar dacă Biserici Ortodoxe, precum cele din România și Grecia, au acceptat în anii 1920 acuratețea calendarului gregorian și l-au introdus în cultul lor, au căzut de acord ulterior, ca dintr-un sprit de solidaritate pan-ortodox, să sărbătorească Paștile pe calendarul iulian, în condițiile în care Biserici Ortodoxe precum cele din Serbia și Rusia au rămas, în întregul lor cult, la calendarul vechi.

Europa Liberă a scris pe larg, în 2023, despre dificultatea unui consens în lumea pan-ortodoxă, pentru ca Paștile să poată fi sărbătorite la aceași dată cu Bisrica catolică, în ciuda dorințelor exprimate din ambele tabere.

Faptul că data Paștilor continuă să coincidă o dată la câțiva ani reamintește că Bisericile creștine, Ortodoxă și Catolică în mod special, au o tradiție comună în spate, cu precădere în primul mileniu, când, oficial, Biserica creștină era una, fiea ea cu variații culturale și rituale.

Știți că anii se numără de la nașterea lui Iisus Hristos, nu-i așa? Potrivit tradiției Bisericii primare, dar și a calendarului laic de atunci până azi, anul 0 este anul nașterii în ieslea de la Betleem. Anul 33 este anul nașterii Bisericii la Cina cea de Taină, a Morții și Învierii etc.

Dar de la primele secole ale creștinismului în ilegalitate, ale Bisericii în catacombe, și după cele încă șapte veacuri de când creștinismul a devenit religio licita, apoi religie de stat, au trecut aproape 1.000 de ani, în care diferențele de doctrină, dar și de cult și disciplină bisericească, între Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică, s-au perpetuat.

Recent, patriarhul ecumenic al Bisericii Ortodoxe, Bartolomeu I, a făcut încă o pledoarie pentru apropierea dintre cele două Biserici, sugerând că tensiunile s-au accentuat după 1054, dar că „nu sunt insurmontabile.”

„Desigur, problemele s-au acumulat peste o mie de ani. Dar suntem plini de speranță că se vor rezolva în câțiva ani", a spus în martie 2025 patriarhul onorific al lumii ortodoxe.

Declarația a venit și în contextul în care în mai 2025, vor fi sărbătoriți 1.700 de ani de la primul Sinod Ecumenic al episcopilor creștini, de la Niceea, din anul 325. Acolo a fost adoptată prima formă a Crezului creștin, definitivată la următorul Sinod Ecumenic, de la Constantinopol (381).

În contextul aniversării celor 1.700 de ani de la Sinodul de la Niceea, Papa Francisc ar urma să se întâlnească, în luna mai, în Turcia, cu patriarhul Bartolomeu. Dar, din cauza problemelor de sănătate ale suveranului pontif, e posibil ca vizita să nu mai aibă loc.

Vaticanul a emis în aprilie 2025 un comunicat în care subliniază din nou importanța fundamentală a Sinodului Ecumenic de la Niceea pentru Biserica Creștină.

„Să redescoperim rădăcinile comune ale credinței”, îndemna Papa Francisc, în ianuarie 2025, în timpul săptămânii pentru unitatea creștinilor. El evidenția momentul „providențial” al sărbătoririi Paștilor în aceeași dată, care marchează și 1.700 de ani de la Sinodul de la Niceea și făcea un nou apel la unitatea creștinilor.

Ridicarea anatemelor reciproce date în 1054

În 1965, Bisericile Catolică și Ortodoxă și-au ridicat anatemele (excomunicările reciproce) din 1054, într-o declarație comună a papei Paul al VI-lea și a patriarhului ecumenic ortodox Atenagora. Declarația avea să fie citită într-o reuniune publică din ultimele zile ale Conciliul Vatican II - conciliu reformator (considerat ecumenic în lumea catolică) al Bisericii Catolice - respectiv în catedrala Patriarhiei Ecumenice Ortodoxe de la Istanbul.

Semnatarii au subliniat faptă că excomunicările reciproce din 1054 au fost adresate unor persoane - patriarhul Mihai Cerularie și „alte două persoane”, pe de o parte - respectiv delegația Sfântului Scaun - cardinalul Humbert și alți doi ierarhi - și nu Bisericilor pe care aceștia le reprezentau și nu aveau intenția de a rupe comuniunea între Roma și Constantinopol.

Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras I (împreună cu sinodul asupra căruia avea autoritate) s-au declarat conștienți de faptul că „acest gest de dreptate și iertare reciprocă” nu e de ajuns ca să pună capăt diferențelor vechi și recente între cele două Biserici. Anunțau drept scop încercarea de apropiere a acestora.

Deschiderea reciprocă a fost formalizată prin înființarea, la finalul anilor 1970, a Comisiei Mixte de Dialog teologic catolic-ortodox. Mișcarea ecumenică trezește însă în continuare reticență în mediile tradiționale ortodoxe, dar și în cercuri tradiționale catolice.

Din 1965 până azi, relațiile dintre Ortodoxie și Catolicism s-au îmbunătățit. Între Bisericile Ortodoxe, Patriarhia Română întreține printre cele mai bune relații cu Vaticanul. Vizitele Papilor - Papa Ioan Paul al II-lea, în 1999 și Papa Francisc, în 2019 - la București, dar și la Iași sau în Transilvania, au început întotdeauna cu o primire caldă din partea patriarhului, adică a „întâi-stătorului locului”. Este un lucru plin de semnificații, inclusiv politice, și nu numai pentru cunoscători.

Cu toate acestea, diferențele doctrinare majore între cele două Biserici rămân, ceea ce face ca inclusiv sărbătorirea Paștilor împreună să rămână deocamdată strict conjuncturală. Or, cea mai bună cale de a atenua disputele, oricare ar fi ele, este o mai bună înțelegere a Celuilalt punct de vedere.

Încercăm așadar, de la Europa Liberă, să explicăm aceste deosebiri fundamentale - alături de trei specialiști din Bisericile Ortodoxă, Catolică și Greco-Catolică: istoricul și teologul ortodox Mircea Abrudan, cercetător la Institutul George Bariț al Academiei Române, preotul Lucian Dîncă, conferențiar la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Universitatea București, și preotul greco-catolic Mircea Marțian, protopop în Eparhia de Cluj-Gherla.

Interlocutorii fac distincția între diferențele de ordin dogmatic și cele ce țin de disciplina canonică, respectiv de practica religioasă/ ritualuri. Ei au ținut să accentueze neapărat punctele comune dintre Bisericile Catolică și Ortodoxă, mai ales într-un context în care Paștile sunt sărbătorite la aceaeși dată, iar luna mai va marca 1.700 de ani de la primul Sinod ecumenic al lumii creștine, cel de la Niceea, din anul 325.

Diferențele doctrinare între catolici și ortodocși

Diferențele considerate doctrinare (de tip fundamental, constituțional, dacă vreți) între Bisericile Ortodoxă și Catolică mai sunt cunoscute și ca „cele patru puncte florentine” - Filioque, primatul papal, purgatoriul și folosirea azimei la Euharistie (Împărtășanie) - întrucât s-au aflat pe agenda Conciliului de la Ferrara-Florența (1438-1439), convocat de Papa Eugeniu al IV-lea. Conciliul respectiv își propusese reunificarea, în primul rând dogmatică, a celor două Biserici...

Conciliul, la care au participat și împăratul Bizanțului, Ioan al VIIIl-lea Paelologul și reputați teologi și episcopi latini și greci, a ajuns la un consens, mai puțin din partea episcopului bizantin Marcu al Efesului - sfânt în Biseria Ortodoxă - care a respins concilierea dogmatică. Deciziile nu au fost aplicate în niciuna dintre Biserici.

Celor patru puncte li s-a adăugat, în secolul al XIX-lea, dogma Bisericii Catolice privind Imaculata Concepție a Fecioarei Maria, stabilită printr-un decret papal / bulă papală. Tot în secolul al XIX-lea a fost introdusă la Conciliul Vatican I doctrina privind infaibilitatea Papei.

Diferențele dintre Biserica Ortodoxă și cea Catolică s-au dezvoltat de-a lungul secolelor, în special în mileniul al II-lea, dar există o distincție între tipul acestora, spune istoricul și teologul Mircea Abrudan.

„Există diferențe de natură dogmatică, de natură disciplinară și canonică - cum este organizată Biserica, disciplina clerului - și mai există diferențe de natură liturgică, unde intră tradițiile locale și regionale”, explică el.

Spre exemplu, necăsătorirea preoților în Biserica Catolică și căsătorirea lor, în Biserica Ortodoxă - care are și practica, mai rară, a preoților celibatari, fără să fie călugări - „ține de o disciplină și un drept canonic al Bisericii”, nu de o dogmă în sine, adaugă. La fel stau lucrurile și cu dezvoltarea monahismului, unitară în ortodoxie, dezvoltată sub forma a numeroase Ordine călugărești, în catolicism.

Existența altarului / iconostasului la ortodocși și altarul nedespărțit vizual de credincioși, la catolici, prezența statuilor de sfinți în mediul catolic și „doar” a icoanelor în mediul ortodox, intră și ele în categoria unor dezvoltări specifice, parte a diversității, subliniază specialistul.

„Pe fondul prăpastiei create după 1054 între cele două tradiții, undeva prin secolul al XIII-lea s-a ajuns, într-o carte a unui diacon bizantin din epocă, la o listă de 106 diferențe între greci și latini, ambii termeni fiind peiorativi la acea vreme”, spune teologul catolic Lucian Dîncă.

„Din cele peste 100 de diferențe, erau vreo patru diferențe majore din punct de vedere dogmatic și teologic (punctele florentine, amintite deja, n.r.) restul sunt diferențe de cult, de tradiție, de purtare”, atrage atenția Lucian Dîncă.

Teologul catolic mărturisește însă că se izbește periodic de remarci precum „voi, catolicii aveți crucea voastră, care nu e bună”, deși el poate fundamenta teologic de ce catolicii își fac semnul crucii de la stânga la dreapta și cu cinci, nu cu trei degete. „Sunt de fapt două filiere prin care s-a transmis modul în care ne închinăm cu crucea”, explică.

Conform tradiției orientale, pe filieră bizantină, ortodocșii își fac semnul Crucii cu trei degete strânse la un loc, subliniind că se închină Sfintei Treimi: Dumnezeu/ Ființă în trei persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Celelalte două degete, care rămân strânse, simbolizează dubla natură, umană și divină, reunite în persoana lui Iisus Hristos. Semnul - mai exact a doua parte a acestuia - se face de dreapta la stânga, în sensul că Fiul s-a înălțat de-a dreapta Tatălui.

În tradiția occidentală, spune Lucian Dîncă, „s-a implementat dimensiunea cristo-centrică a credinței”, de unde și închinarea cu toate cele cinci degete, semnificând cele cinci răni ale lui Iisus pe Cruce, răstignirea Sa fiind „jertfa răcumpărătoare lumea are acces la mântuire.” În catolicism, faptul că a doua parte a închinării începe de la stânga arată că „atunci când pui mâna la stânga, te deschizi, la acțiunea Duhului în viața fiecăruia.”

„Deci nu putem vorbi de o cruce catolică și una ortodoxă, ci despre două moduri de a se închina aceeași realități spirituale, care este crucea”, urmând două tradiții, complementare, spune teologul.

La rândul său, preotul greco-catolic Mircea Marțian spune că, atunci când merge la casele credincioșilor, pentru sfințirea sau binecuvânarea caselor, de Bobotează, apare adeseori problema diferențelor religioase, în special în familiile mixte, de greco-catolici și ortodocși.

„Unii îmi spun că au găsit 15 diferențe și le spun că le pot găsi 100, diferențe au apărut datorită tradițiilor și dezvoltările diferite. Le spun însă mereu că e mai important ce ne unește, decât ce ne dezbină”, rezumă el.

Dincolo de acest tip de deosebiri, minore, dar relativ numeroase, diferențele care reprezintă „o piatră de poticnire” la nivelul dialogului instituțional catolic - ortodox, sunt cele de natură dogmatică, subliniază Mircea Abrudan.

Diferențele dogmatice se referă în special la doctrina Filioque și cea privind primatul papal, spune specialistul. În privința lor - cu accent dogmatic pe Filioque - opoziția Bisericii Ortodoxe este fermă. Diferențele privind purgatoriul și azimile nu intră în aceeași categorie, în timp ce dogma catolică a Imaculatei Concepții este una nouă, explică el.

Problema Filioque

Bisericile Catolică și Ortodoxă cred în același Dumnezeu exprimat în trei Persoane, adică într-o singură ființă: Sfânta Treime, dar în trei interlocutori, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - așa cum a fost statutuat la primele sinoade ecumenice ale creștinătății.

Biserica primară, tradiția primelor secole și Biserica Ortodoxă de azi spun că Duhul Sfânt - persoana cea mai misterioasă a Sfintei Treimi - purcede de la Dumnezeu Tatăl. Biserica Catolică susține că pornește de la ambii, ceea ce - dau replica ortodocșii – ar însemna o surclasare a Duhului Sfânt în Treime și, de fapt, transformarea sa într-un subsidiar, ceea ce este de neconceput.

Discuția este una foarte sofisticată și îndelungată, are legătură cu doctrina energiilor necreate din ortodoxie, este de o frumusețe rară, de multe ori intersectându-se cu marea filofozie occidentală modernă și deseori vecină cu științele matematice ne-euclidiene de astăzi. Dar a avut și are și conotații politice: fiindcă, ținând cont de structura Sfintei Treimi, model prin excelență, s-au conturat și structurile politice. Foarte ierarhizate, după model papal, în Vest, cu Primus inter Pares - primul între egali, în Est.

Disputa Filioque a apărut foarte devreme, legat de formula rugăciunii Crezul sau Simbolul Credinței, adică declarația de credință care rezumă liniile de forță/ dogmele (acum ale celor două) Biserici (i).

Crezul - spus și azi în forma inițială în bisericile ortodoxe - a fost inițiat la primul sinod ecumenic, de la Niceea (anul 325) și definitivat la cel de-al doilea, de la Constantinopol (381).

Cum am explicat, în timp ce Crezul niceeano-constantinopolitan (stabilit la cele două Sinoade ecumenice din secolul al IV-lea) menționează purcederea Duhului Sfânt de la Dumnezeu - Tatăl, în teologia apuseană s-a dezvoltat, încă din secolul al VII-lea și ulterior, definiția dogmatică potrivit căreia Sfântul Duh provine și de la Fiul. Ar fi fost influențată de teologia franco-germană, explică istoricul și teologul ortodox Mircea Abrudan.

„Este o diferență dogmatică foarte clară, evidentă, peste care nu trecut nimeni, nu s-a șters cu buretele până în ziua de astăzi”, spune el. Pot fi aduse explicații, de ordin istoric și filozofic, despre cum s-a ajuns „la această dezvoltare”, mai ales că „astăzi cunoaștem mai multe despre cum s-a ajuns aici”. Totuși „rămâne o diferență fundamentală dogmatic”, adaugă el. „E o adăugire la Crezul de la Constantinopol, care e inacceptabilă”, sintetizează Mircea Abrudan poziția ortodoxă în materie.

De precizat că scrisoarea papală care a precedat emiterea bulei de excomunicare de către cardinalul Humbert, în 1054, conținea și acest reproș la adresa patriarhului Constantinopolului, privind neutilizarea în Crez a formulei Filioque.

Totuși, preotul și teologul catolic Lucian Dîncă dă de înțeles că problema Filioque este privită, din perspectivă ortodoxă, cu o gravitate mai mare decât este cazul.

Din perspectiva Bisericii Catolice, Filioque nu reprezintă, în esență, o adăugire și nicio înlăturare în raport cu Crezul definitivat la al doilea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol, în 381, deci însecolul al IV-lea, spune el. Argumentează că deși susține că purcederea Duhului Sfânt este și de la Fiul, Duhul provine de fapt, și în viziunea catolică, „dintr-un singur izvor.”

Teologul ne povestește cum doctrina s-a dezvoltat în secolul al VI-lea, în Spania, pentru a contracara arianismul - erezie condamnată la Primul Sinod Ecumenic, care chiar dacă admitea divinitatea Fiului, considera că a fost creat, în timp, de Dumnezeu-Tatăl - și care ajunsese din Răsărit în lumea apuseană. Or, această abordare, chiar dacă pare să aducă doar o nuanță dogmei teologice, pune la îndoială Sfânta Treime însăși.

„Episcopii din Spania au simțit atunci nevoia să pună stavilă și așa au «creat» un crez, pe care l-au atribuit sfântului Atanasie (Atanasie din Alexandria, secolul al V-lea)”, explică preotul. „Au vrut să împiedice erezia ariană să se propage și, afirmând că Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl și de la Fiul, doreau să arate că Iisus-Fiul, a 2-a persoană din Sfânta Treime, este Dumnezeu în egală măsură cum este Tatăl, așa cum a stabilit și Conciliul de la Niceea”.

Oferă un verset biblic, din Evanghelia după Ioan, unde Iisus vorbește de faptul că „tot ce are Tatăl are și Fiul”. În aceste condiții, dacă Tatăl are capacitatea de a face să purceadă Duhul Sfânt, și Fiul are capacitatea ca, „împreună cu Tatăl, să facă să purceadă Duhul, ca dintr-un singur izvor, nu din două”, explică teologul catolic.

El spune că Biserica Ortodoxă acuză Biserica Catolică de faptul că a modificat teologia Sfintei Treimi, susținând curgerea Spiritului Sfânt din două izvoare, „ceea ce e complet fals.” „Este o neînțelegere acolo”, adaugă el.

Amintește că Papa Ioan Paul al II-lea, care avea o sensibilitate față de tradiția răsăriteană, obișnuia ca, atunci când era invitat la o ceremonie sau slujbă la Vatican, să le solicite reprezentanților catolici ca, în momentul recitării Crezului, să rostească formula cu Filioque în gând. Cei care nu o susțin erau îndemnați să păstreze și ei o tăcere câteva momente.

Până la urmă, singura „acuză” factuală din partea Bisericii Ortodoxe cu privire la Filioque este că formula nu a fost adoptată printr-un Sinod / Conciliu valabil atât în mediul apusean cât și în cel răsăritean, conchide teologul.

Și preotul greco-catolic Mircea Marțian spune că diferența în problema Filioque nu este atât de „înspăimântătoare” cum ar putea părea. „Tatăl este Principiul fără principiu, de la el pleacă toate, dar observă unii teologi că un tată devine tată când are un fiu”.

Din această perspectivă Tată-Fiu poate fi privită și purcederea și trimiterea Duhului Sfânt, mai spune el, astfel că „această dezvoltare Filioque nu e atât de complexă și nu-i un capăt de lume.”

În ciuda acestor argumente, Filioque rămâne cea mai spinoasă temă de dispută dogmatică între cele două Biserici și nu a fost inclusă nici pe agenda întâlnirilor Comisiei Mixte de Dialog Teologic dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică, „tocmai pentru că este cea mai importantă, cea mai greu de rezolvat”, spune istoricul și teologul ortodox Mircea Abrudan.

Primatul papal

O altă temă cu caracter dogmatic/ fundamental, care, spre deosebire de Filioque, a fost abordată în dialogul oficial ortodox - catolic este cea a primatului papal, dublată de cea a infaibilității papale, explică teologul ortodox Mircea Abrudan.

În doctrina catolică, Papa este urmașul al Scaunului Apostolic al sfântului Petru, conducătorul Bisericii, locțiitor al lui Iisus Hristos pe pământ, și are decizia finală în numirile de cardinali și episcopi.

Argumentul biblic este că după Învierea Sa, Iisus Hristos s-a arătat apostolilor și i-a spus lui Petru, cel care se dezisese, că „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Ție îți voi da cheile împărăției cerurilor: dacă vei lega ceva pe pământ, va fi legat și în ceruri, iar dacă vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat și în ceruri”.

Dar ortodocșii invocă tradiția, rolul covârșitor al altor apostoli și interpretări lingvistice diferite ale frazei, potrivit cărora Biserica are mai mulți apostoli/ propovăduitori, iar între ei nici unu nu e șef.

Îl prezintă pe Sf. Petru cu un vraf de chei și îl alătură tot timpul Sf. Pavel. Unul a predicat Evanghelia la Roma și a fost răstignit acolo cu capul în jos, celălalt în marile cetățeni ale Răsăritului și la Ierusalim, alcătuind cea mai mare parte a Noului Testament, în afară de celor patru evangheliști: Matei, Luca, Marcu, Ioan.

Or, toate aceste nume și multe altele, începând cu Fecioara Maria, Maria Magdalena etc., sunt argumente pentru care în Biserica Ortodoxă deciziile sunt luate de Sinod (adunarea episcopilor), inclusiv cu participarea laicilor, sub forma Adunărilor bisericești.

Noțiunea infaibilității, la nivel de patriarh, nu există. Toți pot greși, niciunul nu e mai mare ca altul, iar dacă se cere totuși ca cineva să fie în frunte se cheamă că e primul între egali, chairman.

„Toți acceptă, și ortodocșii, că în primul mileniu, în primele secole, episcopul Romei a avut o autoritate onorifică în Biserică, acceptată de toți; și se făcea apel la Scaunul Papal în rezolvarea unor chestiuni ce țin de dispute de natură liturgică, canonică, chiar teologică”, spune teologul ortodox. Era cumva firesc. Creștinismul s-a născut și s-a răspândit în Imperiul Roman, iar Roma era capitala.

„Diferența apare în momentul în care Roma, Sfântul Scaun, pretinde o întâietate a Papei deasupra Sinodului”, adaugă Mircea Abrudan. Autoritatea bisericească a Papei a fost dublată în timp și de una politică, de înțeles, din punct de vedere istoric, începând cu secolul al VII-lea, când, sub impactul invaziilor, Imperiul Roman de Apus este sub un vid de putere și Biserica înlocuiește practic statul roman, care se prăbușește.

Ulterior, când s-au cristalizat statele medievale, germanizate, ele aveau nevoie pe de o parte de o papalitate puternică în raport cu Răsăritul, dar și de un Papă fidel intereselor lor politice în expansiune.

Pe de altă parte, pretenția de autoritate superioară a sinodului / conciliului a stârnit reticența inclusiv în rândul unor clerici catolici, în secolele XIII-XV, mai explică istoricul. Cumva ea a jucat feste Bisericii Catolice, care a devenit dominantoare și, după cum a scris Martin Luther în cele 95 teze puse pe ușile Catedralei din Wittenberg în 1517, abuzivă, fapt ce a dus la războiele religioase la Reformă și apariția Bisericilor protestante.

Revenind la diferențele dintre catolici și ortodocși, Mircea Abrudan subliniază că doctrina privind infaibilitatea papală - stabilită la Conciliul Vatican I, din secolul al XIX - lea, dar și cea a Imaculatei Concepții - stabilită prin decret papal - derivă tocmai din prerogativele sporite ale Papei în raport cu ceilalți membrii ai Sinodului, păstrat ca formulă de conducere în Bisericile Ortodoxe până azi.

Teologul catolic Lucian Dîncă spune însă că dogma privind infaibilitatea papei trebuie înțelească în contextul istoric, mai exact a pierderii de către Papalitate, în secolul al XIX-lea, a autorității asupra statelor pontificale (din Italia de astăzi).

Papa primește atunci din partea statului italian un foarte mic stat, Vaticanul, iar „teologii și cardinalii din aceste (foste, n.r.) state pontificale cer întrunirea acelui Conciliu, Vatican I, unde constată pierderea puterii politice și consideră că trebuie să îi crească autoritatea bisericească și așa s-a născut această dogmă”, explică el.

„Nu este o dogmă care pe noi, catolicii, să ne împiedice să dormim noaptea”, subliniază Lucian Dâncă. Consideră că și această dogmă este înțeleasă greșit în mediul ortodox. „Papa nu poate să se trezească dimineața și să decreteze că astăzi va ploua sau va ninge.”

„Dogma infaibilității spune că Papa, atunci când este ex catedra, adică în scaunul lui, în care, conform tradiției noastre, îi urmează Sfântului Petru, în materie de credință și morală creștinească, are o autoritate care este divină, care este inspirată, ca urmaș a Sfântului Petru și ca locțiitor sau vicar al lui Hristos”, explică Lucian Dîncă.

În privința primatului papal, teologul catolic explică faptul că jurisdicția Papei se întinde asupra întregii Biserici Catolice, dar nu exclude rolul membrilor clerului în alegerea unui episcop, de pildă.

„Nu vine Papa în România să își așeze mâna pe cineva și gata, devine piscop, ci există o conferință episcopală, un nunțiu apostolic și un întreg mecanism atunci când este numit un episcop. Dar într-adevăr, consimțământul final pentru acel episcop îl are Papa sau organismul de la Roma care se ocupă cu numirea de episcopi”.

Primatul papal nu este un vehicul pentru autoritate excesivă, ci fundamentul biblic din spate este cel al mesajului lui Iisus către Petru, căruia îi spune că atunci când, după ce se va căi de lepădarea de Dumnezeu, „să îi întărești pe frații tăi” (în credință, n.r.), adaugă conferențiarul universitar. Lucian Dâncă exemplifică spunând că Papa Francisc răspunde adeseori cu acest verset, după vizitele sale misionare, atunci când este întrebat care este scopul vizitei sale în acel loc.

Pe de altă parte, și ortodocșii admit că primatul papal își are originea în Evanghelii și în cuvintele lui Iisus Hristos. Că modul de exercitare al acestui primat diferă în tradițiile apuseană și răsăriteană se datorează evoluției lor istorice diferite, subliniază Lucian Dîncă.

Biserica răsăriteană s-a dezvoltat de la începuturi în jurul a patru mari Episcopii, explică el: la Antiohia, Ierusalim, Alexandria și Constantinopol, deci „sub o formă sinodală”. Biserica occidentală s-a dezvoltat în jurul unei singure Episcopii, cea a Romei, „de unde și o organizare mai monarhică.”

Ține să evidențieze că Biserica Catolică a continuat tradiția sinoadelor considerate ecumenice și după ultimul din anul 787 din cele șapte acceptate reciproc de catolici și ortodocși. Acestea și-au păstrat un caracter ecumenic, adică adresându-se întregii lumi, întrucât la ele sunt reprezentate și Biserici Catolice orientale, precum cele caldeeană, siro-malabară, melkită, greco-catolică, spune teologul.

Alte 14 Concilii au avut loc după cele șapte Sinoade ecumenice în lumea catolică, diferența față de primele fiind că Papa le convoacă, le prezidează și semnează decretele finale.

Preotul greco-catolic Mircea Marțian, spune că, dincolo de excesele de autoritate reclamate de ortodocși, Papa poate să aducă pe de altă parte, un plus de unitate. „Dacă suntem corecți, fără să supărăm pe nimeni, ortodoxia suferă la nivelul unității, unele biserici aparțin de Moscova, altele de Kiev, altele de București, există o «fărămițare» extraordinară”, afirmă el.

Clericul are o dublă perspectivă, în condițiile în care Biserica Greco-Catolică sau Biserica Română Unită cu Roma, funcționează pe rit bizantin, dar este parte, organizatoric, din Biserica Catolică.

„Papa este vectorul acestei unități în diversitate, vizibilă în Biserica catolică”, conchide Mircea Marțian.

Imaculata Concepție

Imaculata Concepție a Fecioarei Maria, sau „neprihănita zămislire” este o dogmă adoptată de Biserica Catolică în 1854, printr-o bulă (decret) papală a Papei Pius al IX-lea.

Doctrina conform căreia Fecioara Maria, mama lui Iisus, s-a născut fără păcatul originar, nu este acceptată de Biserica Ortodoxă, chiar dacă îi recunoaște puritatea sufletului, o numește „Preacurată” și i-a dedicat de-a lungul secolelor rugăciuni și cântări de o extraordinară bogăție spirituală și estetică.

Imaculata Concepție se numără printre diferențele considerate importante între cele două Biserici. Ortodocșii spun că, dacă vor accepta că Fecioara Maria s-a născut deja fără păcatul originar, întruparea lui Dumnezeu pe pământ, adică Dumnezeu Fiul devine Iisus Hristos, nu prea mai are rost.

Conform credinței creștine, păcatul originar - popular spus, încălcarea poruncii lui Dumnezeu, de a nu mânca din pomul Binelui și al Răului, teologic spus exercitarea în rău a liberului arbitru - l-a despărțit pe Dumnezeu de creația Sa. Astfel de mituri fondatoare există în toate religiile și ele încearcă toate să explice problema răului și a morții.

În creștinism, Dumnezeu - singurul care are viață în sine, singurul care poate spune „Eu sunt cel ce Sunt” - se împacă cu Omul, nu prin ordin, ci prin întruparea Divității în Om, asumarea Morții de către Omul Dumnezeu, Iisus Hristos, și înfrângerea morții prin Înviere pentru că „Dumnezeu nu putea fi ținut de moarte”.

Vedeți mai jos predica de Paști a Sfântului Ioan Gură de Aur, mult mai veche decât Marea Schismă.

Revenind la Imaculata Concepție, pentru preotul greco-catolic Mircea Marțian problema este una mai degrabă de terminologie, întrucât ambele Biserici recunosc statul de „vas ales” al lui Dumnezeu și faptul că a avut o libertate față de păcat, de rău, ca pântecele ei să facă posibilă întruparea Fiului, adică a celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Dumnezeu, și să deschidă astfel calea mântuirii. Unde mântuire înseamnă salvare din moarte.

Greco-catolicul nu vede în accentuarea diferenței legate de Imaculata Concepție decât „o scuză pentru a nu fi în comuniune.”

Teologul catolic Lucian Dîncă spune că decizia promovării acestei dogme, de către Papa Pius al IX-lea, a venit pe fondul pietății populare extinse față de Fecioara Maria, analizând decizia și prin prisma revelației biblice și teologia ei.

A existat opoziție și din partea unor teologi catolici, admite el, dar dogma a fost totuși adoptată, în 1854.

Aparițiile miraculoase ale Fecioarei Maria de la Lourdes, în Franța - astăzi cel mai important loc de pelerinaj catolic - patru ani mai târziu, când aceasta i-ar fi spus unei tinere de 14 ani, Bernadeta Soubirous, că este „neprihănita zămislire”.

„Catolicii au privit acest eveniment ca fiind o confirmare a dogmei care fusese proclamată cu câțiva ani mai devreme”, explică el.

Fenomenul Lourdes - devenit azi cel mai popular loc e pelerinaj catolic - face parte din rândul „revelațiilor particulare” și a fost analizate, la fel ca alte fenomene considerate miraculoase, de o Comisie teologică a Bisericii Catolice, explică Lucian Dîncă.

Pe de altă parte, istoricul și teologul ortodox Mircea Abrudan spune că Imaculata Concepție subliniază că doctrina Imaculatei Concepții din Biserica Catolică reprezintă „un punct dogmatic nou”, care o diferențiază, în acest aspect, de cea Ortodoxă. Ar rezulta pur și simplu din autoritatea sporită a Papei în Biserica Catolică. De altfel, dogma infaibilității papale avea să fie proclamată tot în timpul Papei Pius al IX-lea, 14 ani mai târziu decât proclamarea Imaculatei Concepții, la Conciliul Vatican I.

Mircea Abrudan subliniază că cele două doctrine au dus, cumulat, la o schismă în Biserica Catolică, prin desprinderea mai multor comunități și înființarea Bisericii Catolice vechi, cu sediul la Utrecht în Olanda.

El atrage atenția că Immaculata Concepțione reprezintă o inovație față de formula universal acceptată, de la Sinodul al III-lea ecumenic, de la Efes în anul 431, unde a fost numită „Născătoare de Dumnezeu”, fără o mențiune specială legată de propria ei puritate și naștere fără păcatul originar.

„Sigur, se dezvoltă ulterior o practică devoțională care are legătură cu dezvoltarea cultului bisericii, dar asta nu duce în sine la diferențe dogmatice; această diferență apare doar în secolul al XIX-lea.”

„Cultul Fecioarei Maria / Maica Domnului nu este ceva disputabil între ortodocși și catolici, cu excepția detaliului privind imaculata ei concepție. Poate că ține mai degrabă de antropologie decât de teologie”, zâmbește împăciuitor Mircea Abrudan.

Purgatoriul și „vămile văzduhului”

În privința doctrinei purgatoriului din Biserica Catolică - potrivit căreia sufletele nepurificate îndeajuns parcurg un spațiu intermediar între rai și iad - interlocutorii Europei Libere spun că diferențele nu sunt în fapt atât de accentuate precum ar putea părea.

Biserica Ortodoxă nu are această doctrină, însă există „o părere teologică” (teleogumenă) împărtășită de diverși clerici, unii chiar canonizați recent, precum duhovnicul român Ilie Cleopa, care vorbește despre ceva similar, „vămile văzduhului”, în cărțile lui, interpretare de dată recentă a vechii teologii.

„Sufletul trece prin niște «vămi», unde e luat la întrebări, să spunem așa, cu privire la anumite fapte. Practic e o evoluție, nu intră direct în rai sau merge direct în iad. Teologii constată că nu e așa o mare diferență în a observa aceste evoluții referitoare la purgatoriu sau vămile văzduhului și problema se pune doar în a o proclama sau nu, ca dogmă universal acceptată”, explică el.

Preotul Mircea Marțian subliniază că, în Transilvania cel puțin, pe fondul influenței occidentale, credincioștii ortodocși merg și se roagă la mormintele apropiaților în ziua de pomenire a celor răposați în Biserica Catolică, „adică a tuturor sufletelor din purgatoriu.”

Relatează o poveste din istoria familiei, din anii '30 ai secolului trecut, care ilustrează poziționarea mai puțin încrâncenată pe acest subiect.

„Bunicul meu era preot (greco-catolic, n.r.) într-o comună din județul Cluj, dar era plecat din localitate; familia avea însă nevoie de preot, pentru o înmormântare, dar nu aveau telefoane mobile sau grupuri de WhatsApp ,așa că au apelat la preotul ortodox. Ulterior, au mers tata și bunicul să îi mulțumească preotului ortodox și acesta i-a zis bunicului: poți să îmi mulțumești, dar de două ori: eu am făcut înmormântarea și, în al doilea rând, l-am trimis direct în rai, că la noi nu este purgatoriu”, relatează, amuzat, preotul unit cu Roma.

Teologul catolic Lucian Dîncă amintește de faptul că și în practica ortodoxă există rugăciunile pentru cei morți și practica pomenilor pentru sufletul acestora, parastasul de 40 de zile, exact ca să fie trecute cu binevămile văzduhului. Contează mai puțin că nu sunt îmbrăcate sub forma unei dogme de tipul purgatoriului.

„Se pune întrebarea: dacă acei morți sunt în Împărăția cerului, ce folos să te rogi pentru ei? Dacă sunt în iad, ce folos să te rogi pentru ei pentru că din iad știm că nu se mai scapă? Și atunci, ne gândim că nu toți credincioșii pe acest pământ trăiesc chiar așa tare în harul sfințeniei încât să ajungă chiar toți în împărăția cerului, dar poate nici atât de răi încât să ajungă în fundul iadului.”

Purgatoriul este definit, astfel, ca un loc de purificare, întrucât „nu Îl putem privi pe Dumnezeu decât cu fața strălucitoare, cu sufletul curățit”, iar cei încă în viață pot aduce jertfe liturgice, diverse pomeni, „pentru a ajuta sufletele să treacă mai ușor această purgație”, adaugă teologul.

Nu vrem să complicăm suplimentar acest eseu, dar e totuși de amintit că printre marii teologi din primele secole de creștinism au existat unii care negau cu totul existența iadului, bazându-se pe Înviere și pe iertarea tâlharului celui de-a dreapta.

Ideea a fost considerată o erezie și respinsă de Biserică, dar există și azi preoți înduhovniciți, cum spun creștinii practicanți, care privesc cu multă condescendență ideea de iad, la fel ca unul din anahoreții din vechime care întrebat dacă crede că există iad a răspuns: „Daaa, cum să nu, așa ne învață Maica Noastră Biserica. Dar mai cred că e gol”.

Pâine dospită sau nedospită?

Biserica Ortodoxă folosește pentru taina Euharistiei împărtășirea cu trupul și sângele lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Om, pâine dospită, în timp ce Biserica Catolică folosește azima - pâine nedospită. În unele rituri ale Bisericii catolice, inclusiv cel greco-catolic, este folosită însă și pâine dospită.

Fiecare din cele două Biserici își argumentează biblic opțiunea, pornind de la interpretarea momentului în care a avut loc Cina cea de Taină, la care Iisus a instituit practic Euharistia, temelia spirituală a Bisericii.

Biserica Ortodoxă susține că evenimentul a avut loc înainte de Paștile evreiești și că Iisus a folosit pâine dospită, în timp ce cea Catolică consideră că evenimentul a fost suprapus Paștilor evreiești, materia folosită fiind azima - pâinea nedospită.

Diferența este mai degrabă una de rit și nu strict dogmatică, subliniază teologii intervievați de Europa Liberă.

„Nu e o chestiune dogmatică, ci o evoluție. Și aici, grecii și latinii au acceptat practica diferită, nu au pus sub semnul întrebării că e validă sau nu e validă. E aceeași taină, doar că se săvârșește cu cele două materii diferite”, spune Mircea Abrudan.

Preotul Mircea Marțian spune că în Biserica greco-catolică este folosită în special pâine dospită, dar „când aspectele pastorale o impun.”

„Noi considerăm ambele moduri de celebrare valide, pentru că vorbim de puterea cuvintelor lui Iisus de a consacra și a transforma pâinea și vinul și în puterea spiritului sfânt pe care îl invocăm asupra darurilor”, unde „darurile” sunt pâinea și vinul care se transformă euharistic în Dumnezeu, împărtășania fiind comuniunea cu Viața și Învierea, reprezentate de Divinitate, dar și de Omul care „s-a sculat din morți”.

Lucian Dîncă spune că dincolo de argumentul biblic pe care îl folosește Biserica Catolică, azima, neavând drojdie și sare, rezistă mai mult timp, neconsumată.

„Din punct de vedere teologic, noi spunem că Dumnezeu primește ca jertfă ceea ce vine doar de la Sine, fără adăugirile omenești. Ceea ce vine de la Dumnezeu este grâul, care vine din bunătatea lui și apa care este darul său. Împreună, amestecate, dau azima.”

El aduce aminte de ceea ce a stabilit Sinodul unionist, de la Florența (secolul al XV-lea), anume că important în privința materiei folosite pentru Euharistie este „ceea ce noi credem ca finalitate.”

„Or, Sinodul arăta că și orientalii, și occidentalii cred că în pâine, dospită sau nedospită, și în vin este adevăratul trup și sânge ale lui Hristos, este o realitate a prezenței sale, nu un simbol, sau o amintire”, conchide el.

Unde se întâlnesc ortodocșii și catolicii

Interlocutorii Europei Libere, indiferent de confesiune, au ținut să sublinieze, cu atât mai mult cu cât anul acesta Paștile sunt sărbătorite la aceeași dată de catolici și ortodocși, că cele două Biserici continuă să aibă mult mai multe puncte comune decât diferențe.

„Este vorba, în primul rând, de mărturia, credința și slujirea aceluiași Dumnezeu. Credem în același Dumnezeu, avem același cap, care este Iisus Hristos, împărtășim 90% din învățătura de credință: în Sfânta Treime, în persoana dumnezească și omenească a lui Iisus Hristos, în lucrarea Duhului Sfânt în lume”, subliniază el.

Lucrarea sfinților în lume, autoritatea episcopală, cele șapte taine / sacramente, misiunea bisericească, inclusiv cea caritabilă, sunt valori împărtășite de ambele Biserici, subliniază.

Preotul Mircea Marțian spune că centrarea vieții liturgice în jurul sacramentelor / tainelor celor două Biserici, dar și importanța Scripturii, adică a Bibliei, sunt elemente centrale în ambele Biserici.

Centrarea cultelor protestante și neo-protestante asupra Bibliei nu poate diminua importanța pe care Biserica Catolică și cea Ortodoxă o acordă textului Scripturii, o parte din Tradiția care a fost perpetuată în sânul acestora pe filieră orală și/sau liturghică.

„A lua Scriptura și a nega Bisericile tradiționale e la fel cum ai lua zestrea și ai arunca mireasa. Scriptura nu a căzut din cer, e rodul muncii sinodale, ale Părinților Bisericii primare care au studiat să vadă ce poate să fie așezat în canonul biblic, ce e inspirat și ce conține elemente care nu sunt conforme cu ceea ce ei știau pe cale orală, adică autentice ale tradiției.”

Cu toate asemănările, Bisericile Ortodoxă, de o parte, dar și cea Catolică, incluzând-o și pe cea greco-catolică, de cealaltă, nu sunt în comuniune.

Și-ar dori ca, în România, cel puțin să existe mai multă deschidere, pentru celebrarea în comun, de către ortodocși și greco-catolici, a unor servicii religioase, altele decât cele sacramentale.

„Spre exemplu, la comemorarea eroilor sau alte evenimente, noi asistăm și ne uităm cum frații ortodocși slujesc”, remarcă greco-catolicul Mircea Marțian cu destulă amărăciune.

Preotul catolic Lucian Dîncă merge și mai departe și spune că depășirea diferențelor ar trebui să plece de la redescoperirea comuniunii, liturgice chiar. Cu alte cuvinte, ortodocșii să se împărtățească de la aceleași Taine.

Faptul că Paștile sunt sărbătorite la aceeași dată și mai mult, data coincide cu cea a Paștilor din 325, premergătoare Conciliului de la Niceea, de la care se împlinesc 1.700 de ani, ar putea constitui un imbold, consideră el.

„Până la 1054, deși dispute și divergențe între Apus și Răsărit existau deja, diferențele acestea nu au fost motive de neîmpărtășire. Ulterior, devin motive de neîmpărtășire a comuniunii”, evidențiază el.

„Aud întotdeauna că pentru a uni cele două Biserici trebuie să cădem de acord asupra tuturor dogmelor și punctelor teologice și apoi să mergem la masa eucaristică. Cred că este o pistă falsă”, spune preotul catolic.

„Întâi ar trebui să facem așa cum făceau primim creștini, să fim stăruitori în rugăciune și în «frângerea pâinii» la aceeași masă comună. Iar apoi subiectele dogmatice și teologice își vor găsi lucrul lor în interiorul acestei comuniuni, care se va putea realiza doar în jurul altarului”, conchide el.

Perspectiva slujirii în comun a Liturghiei este însă una respinsă, la scară largă, în mediul ortodox.

Istoricul și teologul ortodox Mircea Abrudan subliniază, în schimb, că sunt domenii pe care cele două Biserici reușesc să le abordeze cu o viziune similară, sau chiar în comun, precum protecția mediului. Papa Francisc a abordat pe larg subiectul mediului într-o scrisoare enciclică din 2015. Dincolo de efoturile predecesorilor săi, suvernaul pontif evidenția și preocupările ecologice exprimate de patriarhul ecumenic ortodox, Bartolomeu.

De altfel, întâistătătorul onorific al Bisericii Ortodoxe este supranumit și „patriarhul verde”, aduce aminte el.

Mai mult decât temele sociale, nu trebuie uitat, spune Mircea Abrudan, că „dincolo de cei 1.000 de ani în comun (până la 1054, n.r.), pe cele două Biserici le «unește» esența credinței creștine, care e aceeași: credința în Iisus Hristos și în Învierea lui.”

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.