Cine a spus prima dată că politica este arta compromisului? Alin Fumurescu își începe cercetările de la această întrebare pentru a scrie prima istorie conceptuală a compromisului, pornind din Antichitate și Evul Mediu până în secolul al XIX-lea. Una dintre concluziile autorului este că de-a lungul istoriei compromisul are conotații diferite în funcție de cultura politică a unei societăți, în Franța, de pildă înțelesul e negativ, în spațiul anglo-american este pozitiv, în vreme ce în România, compromisul nici nu există ca exercițiu public. Prima ediție a cărții lui Fumurescu, tradusă recent în limba română cu titlul „Compromisul. O istorie politică și filozofică”, a apărut la Cambridge University Press, în 2013.
Europa Liberă: Ați scris în aproape 500 de pagini o istorie a compromisului așa cum o vede cineva care se ocupă cu filosofia politică. După ce ați citit atât de mult și ați reflectat ani de zile asupra acestui concept, credeți că se mai poate vorbi în zilele noastre despre o artă a compromisului?
Alin Fumurescu: „Subiectul a devenit foarte popular în zilele noastre, ceea ce, din punctul meu de vedere, să spun așa, e bine, dar aș fi preferat să nu fiu atât de popular cu tema compromisului, pentru că tema compromisului a devenit fierbinte în momentul în care a dispărut compromisul din viața publică. Inițial, când compromisul era într-adevăr un fel de regula de bază a politicii, mai ales în lumea anglo-americană, nimeni nu vorbea despre compromis. De fapt, când am început să studiez, compromisul, acest cuvânt-cheie lipsea de la indexul cărților de filosofie politică. Există tomuri, așa-numitele „dicționare conceptuale”, unde se vorbește despre etimologia conceptului de libertate, democrație, republicanism ș.a.m.d., dar în care nu apare și compromisul. Pentru a lua un singur exemplu, în operele complete ale lui Edmund Burke, care scrie despre compromis și are un pasaj faimos despre compromis ca bază a politicii, compromisul nu apărea la Indexul cuvintelor folosite, în schim apărea cuvântul clovn, deci, dacă te interesează de câte ori apare cuvânt clovn în operele complete ale lui Edmund Burke, răspunsul este: o singură dată. Compromisul, deși apare în repetate rânduri, nu a fost considerat destul de bun pentru a fi pus la index. Lucrurile s-au schimbat astăzi tocmai pentru că ceea ce înainte era considerat normal a devenit anormal în sensul că arta compromisului nu mai este o formulă politică.”
Europa Liberă: Recent, Rusia și Statele Unite au rupt Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, considerat, cumva, o plasă de salvare globală. Să fie și acesta un semn că nu se mai poate vorbi de compromisuri nici măcar la nivel internațional?
Alin Fumurescu: „Așa e. Mi se pare îngrijorător că absența compromisului se manifestă ca un fenomen global deja. În fiecare societate există un fel de Vale a plângerii, toată lumea se vaietă: „Dle, dar de ce n-am putea face compromisuri, de ce societatea – să zicem, românească sau americană, – este așa de polarizată”? Marile diviziuni și polarizări apar la toate nivelurile: UE și Brexitul, Frața, SUA, România Ceea ce este un uriaș semn de întrebare ar trebui să fie o explicație care depășește contextele particulare, istorice sau sociale, sau politice dintr-o țară sau alta. Să ne gândim la Uniunea Europeană și să ne gândim la Brexit, să ne gândim la România, peste tot exact e același fenomen, care într-un fel depășește particularismele istorice sau statale. Am o teorie aici. Găsesc vinovată noua medie socială, the new social media.”
Europa Liberă: Pentru autorul primei istorii a compromisului, care sunt limitele compromisului?
Alin Fumurescu: „Păi fiecare om are o limită a compromisului. Eu nu mi-aș negocia principiile. Ceea ce sunt dispus să negociez și nu-i vorba numai de interese aici, sunt dispus să fac compromisuri politice atâta timp cât mă consider cetățeanul-parte dintr-o comunitate politică. Există mai multe niveluri de identitate și până la urmă totul se reduce la identitate. Eu am mai multe identități. Eu mă identific, să zicem, bunăoară, ca român, ca american, ca cetățean român și cetățean american; sunt creștin ortodox, heterosexual, miop, cu barbă etc. Singura identitate care ar trebui – părerea mea – să fie politizată este cea politică. Problema societăților contemporane este că am început să politizăm absolut toate identitățile, în sensul că mă identific ca și, nu știu, să zicem, creștin ortodox și asta devine identitatea mea primară și pe asta o apăr cu orice preț și n-o negociez. Sau mă identific ca homosexual. Asta devine identitatea mea primară, e nenegociabilă ș.a.m.d.”
Europa Liberă: Ce e negociabil? Care principii sunt nenegociabile?
Alin Fumurescu: Dacă sunt creștin ortodox, sunt creștin ortodox, nu pot să zic că sunt pe jumătate creștin ortodox sau pe jumătate bărbat, sau pe jumătate nu știu ce.”
Europa Liberă: Poți să fii creștin ortodox și să votezi împotriva unui referendum ridicat susținut de Biserica Ortodoxă?
Alin Fumurescu: „Referendumul pentru familie a fost o falsă problemă. Apropo de ce pot negocia și ce nu. Din punctul de vedere al creștin ortodoxului care sunt, eu nu cred că o căsătorie civilă are vreo relevanță religioasă. Deci puteți să-i ziceți portocală sau căsătorie, sau cum vreți, dar, din punctul de vedere al creștinului ortodox, actul formal de la primărie nu are niciun impact religios. Și dacă nu are niciun impact religios, despre ce vorbim noi aici? Deci, de ce m-aș duce la un referendum despre ceva ce nu există și care, pe mine, ca de altfel, pe toți creștinii ortodocși n-ar trebui să ne intereseze, ceea ce, surprinzător, se pare că a fost chiar cazul.”
„Dacă nu mai ai pentru ce muri nici măcar în principiu, nu ai nici pentru ce trăi”
Europa Liberă: Vorbiți despre viitor la un moment dat și ziceți așa: „Atâta timp cât vom continua să susținem perspectiva realistă conform căreia opțiunea politică nu ar trebui să servească de compromis ca de o metodă utilă punctual, ci ca de un principiu, vom constata un sentiment tot mai profund de nemulțumire, care cel mai probabil se va îndrepta ca în anii ’30 spre finalități îngrijorătoare, nedemocratice și violente”. Credeți că lumea în România se află, cumva, într-un punct similar cu perioada dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial?
Alin Fumurescu: „Din păcate, așa cred. Nu știu dacă e bine să o și spun și vă explic într-o secundă de ce. Pentru că de multe ori cuvintele creează realitate și, dacă vorbim prea mult despre lucrurile astea, s-ar putea să se și întâmple. Da, cred că ne îndreptăm înspre o situație care e destul de explozivă.”
Europa Liberă: De ce?
Alin Fumurescu: „Exact din cauza acestei extreme polarizări a societății, atât în relațiile intranaționale, cât și în cele naționale, această evoluție nu poate fi benefică pe termen lung. Ca să lămurim problema cu dacă totul poate fi compromis, eu cred că nu mai avem nimic de compromis. Acesta e un lucru care oamenilor le scapă. Bunăoară, când asculți John Lennon Imagine, foarte frumoasă melodia, foarte plăcută, este un exemplu pe care îl dau studenților. Și nu mă înțelegeți greșit, îmi place The Beatles și John Lennon, dar melodia Imagine este una dintre cele care are cele mai stupide versuri pe care le-am auzit vreodată, dacă stai să te gândești cu adevărat la ele: „Imaginează-ți o lume în care nu există națiune, nu există religie, nu există nimic, n-ai pentru ce muri”. Păi dacă nu mai ai pentru ce muri nici măcar în principiu, nu ai nici pentru ce trăi; că dacă nu ești dispus măcar în principiu să mori, pentru a-ți apăra, nu știu, copiii, familia, pisica, ceva, națiunea, nu știu, ceva, înseamnă că nu ai nici de ce să trăiești, pentru că una o presupune pe cealaltă. La fel și în cazul compromisului. John Morley (1838-1923), care a scris prima carte despre compromis și care de fapt spune: „În politică avem o artă...”, fără să termine fraza, „politica este arta compromisului”, dar sunt absolut convins că de acolo originează expresia. El spune: „Compromisul politic e bun atâta timp cât nu defluează, cât nu dă pe de lături de alte sfere ale existenței”. Și el spune: „Problema englezilor, bunăoară, este că ridică compromisul de la nivelul de metodă la nivelul de principiu”. Deci se încurcă merele cu perele aici.”
Europa Liberă: Ne aflăm în pragul similar pornirii celui de-al Doilea Război Mondial, pentru că arte compromisului nu mai e posibilă?
Alin Fumurescu: „Da, pentru că electoratele din spatele politicienilor nu mai acceptă compromisul ca pe o metodă rațională. Și de ce nu-l mai acceptă? Pentru că așa cum îl văd eu, compromisul are două componente. Una economică, să-i spunem, de târguială, de tocmeală, în care eu am un interes, tu ai un interes, mai las eu de la mine, mai lași tu de la tine și are și o componentă afectivă. Deci, încă o dată: depinde de felul în care te raportezi la compromis. Că pot să zic: fac un compromis de dragul binelui comun, deci amândouă părțile, politicieni din cele două părți, să zicem, facem un compromis de dragul binelui comun. Ceea ce este fascinant, dacă te uiți la istoria Americii, este că în America pentru o foarte lungă perioadă de timp compromisul, din punctul de vedere al retoricii politice, și nu doar politice, ci și la nivelul educatorilor și al ziariștilor ș.a.m.d. era prezentat ca un sacrificiu pentru binele comun. Deci atâta timp cât ca politician erai dispus să faci compromisuri, însemna că erai dispus să treci dincolo de interesele partizane și să te gândești la binele comun. Constituția este prezentată ca fiind The Great of Compromise, iar Henry Clay (1777-1852) este etichetat ca fiind marele compromițător și el îmbrățișează eticheta asta, pentru că era de bine. Ia să ne imaginăm acum un politician din Europa, de oriunde, din România sau din altă parte care s-ar bucura dacă ar fi numit marele compromițător. Deci contează foarte mult și cum prezinți un cuvânt. Părerea mea e că următoarea bătălie a viitorului va fi nu atât cu rachetele, ele vin după aceea; bătălia este o bătălie pe înțelesuri și deci, prin urmare, o bătălie asupra cuvintelor. Deci, totul depinde de cine va câștiga războiul cuvintelor, fiindcă acela va câștiga războiul în care suntem, adică chiar dacă nu suntem în război, acum nu-i un război cald, dar îi un altfel de război, rece, care se dă pe cuvinte. Încă o dată: armatele, armele – nucleare sau nu – alea vin după aia.”
Europa Liberă: Ce compromis n-a fost făcut înainte de al Doilea Război Mondial și ar putea fi făcut acum, pentru a ne?
Alin Fumurescu: „Mi-e teamă că înainte de al Doilea Război Mondial încă o dată se ajunsese la punctul acela în care nu mai văd ce compromis ar fi putut face pentru a salva situația. Să nu uităm că am avut compromisul Acordului de la München și toată lumea spunea că acesta era un acord care nu trebuia făcut, un compromis care nu trebuia făcut, era cum zicea Avishai Margalit, un „compromis putred”. Nu negociezi și nu faci compromis cu răul absolut, care atunci a fost Hitler. Sigur, e ușor să spui post-factum, e mai greu când ești în mijlocul lucrurilor, pentru că nu poți să apreciezi toate consecințele pe termen lung, poți să le bănuiești până la un punct, dar e ușor după război; după război mulți viteji se arată. Sau să vă dau un alt exemplu de compromis, Missouri Compromise, considerat tot de Avishai Margalit în seria de compromisuri care ar fi putut duce la evitarea războiului civil din America sau care l-ar fi putut amâna cu vreo 30 de ani, dar care, în același timp, ar fi făcut posibilă „supraviețuirea” sclaviei pentru 30 de ani. Mulți istorici consideră acum compromisul acela un compromis putred, pentru că permite supraviețuirea sclaviei. Pe de altă parte, există alți istorici care spun: „Păi stai un pic că, dacă în 1830 ar fi început războiul civil între nord și sud, aproape sigur sudul ar fi câștigat războiul, nu nordul, pentru că nordul n-a apucat să se dezvolte economic, nordul prinde având economic în următorii ani, între 1830 și 1860, în timp ce sudul începe să se ducă economic în jos. Și deci a fost un compromis bun sau un compromis rău? Ce se întâmpla dacă atunci câștiga sudul? Rămânea sclavia pentru o perioadă nedefinită poate pentru foarte multă vreme, mult mai mult decât cei 30 de ani. De aia zic că e foarte greu să spun eu acum ce compromis ar putea salva situația și ce compromis nu. Cum spunea Hegel, „bufnița Minervei cântă numai la apusul soarelui”, deci poți să spui post-factum, dar e foarte greu să apreciezi înainte de vreme.”
Europa Liberă: Care credeți că ar fi compromisul necesar în acest moment pentru România?
Alin Fumurescu: „Inițial, sensul compromisului era de arbitraj, a treia parte, așa-numitul compromisarius era un arbitru sau un mediator acceptat de către ambele părți aflate în dispută. Acceptat de ce? Pentru că era considerat că este mai înțelept și nu este, nu favorizează pe nimeni. Deci, oamenii aveau încredere. Ambele tabere aveau încredere în arbitru, în reputația arbitrului. Ce ar putea funcționa ca arbitru în societatea română contemporană?”
Europa Liberă: Ce?
Alin Fumurescu: „Justiția ar trebui, dar atâta timp cât nu mai există încredere în justiție și în general nu mai există încredere între oameni și atunci cum poți să ajungi la un compromis? Pentru că evident că toată lumea în ziua de astăzi dacă pierde procesul spune: „Păi, dar aceștia erau parțiali și manipulați politic” ș.a.m.d. N-am auzit până acum pe nimeni care să spună: „Am pierdut procesul. Da, a fost un proces corect” ș.a.m.d. Deci e o lipsă de încredere în justiție, dar prin extrapolare există o lipsă de încredere în orice formă de autoritate. Deci suntem într-o criză de autoritate și de încredere în general.”
Europa Liberă: Care unde o să ducă?
Alin Fumurescu: „La nimic bun. Poate să ducă doar la o stare de anarhie care la un moment dat va deveni insuportabilă – asta ne învață istoria, care, din păcate, tinde să se repete – în momentul în care o stare de anarhie devine insuportabilă, oamenii – știm de la Platon, Republica. Cartea a VIII-a – oamenii se duc după un lider populist care va deveni tiran. Populismele sunt metoda cea mai simplă de rezolvare a problemelor. Care e problema cu populismul? Populismul privește poporul ca o sumă de indivizi egali. Or, întotdeauna populismul încearcă să distrugă corpurile intermediare din societatea civilă. De aceea trebuie să ne gândim la societatea civilă ca fiind un fel de punte care leagă sfera privată de sfera publică, de sfera politicului, ca un pod. Acum să ne gândim, fiindcă oamenii se gândesc la pod, în general se gândesc la pod ca fiind ceva ce unește cele două maluri ale râului, să zicem. În cazul acesta – sfera privată cu sfera publică. Dar un pod este și ceva ce previne cele două maluri să colapseze unul în celălalt. Un alt exemplu este o masă rotundă care aduce oamenii împreună, dar în același timp îi și ține la o anumită distanță: nu ne mai putem pupa dacă avem o masă între noi; nu ne putem îmbrățișa. Asta se întâmplă cu societatea civilă, care este constiutiă din corpuri intermediare: dacă iei în discuție absolut toate regimurile totalitare, primul lucru pe care încearcă să-l distrugă aceste regimuri sunt corpurile intermediare. Te gândești la Revoluția franceză, te gândești la comunism, te gândești la absolut tot ce se întâmplă în Rusia acum, inclusiv ce vrea dl. Trump să se întâmple în America. Să sperăm că n-o să se întâmple, pentru că acolo de bine, de rău legea încă funcționează și există sistemul de checks and balances care nu-i permite să facă chiar tot ce vrea. Deci avem o problemă, viitorul nu arată roz, să spunem așa.”
Europa Liberă: Ziceți undeva că „în România până și compromisul a fost compromis”.
Alin Fumurescu: „Da! Fiindcă întotdeauna compromisurile se fac în România pe sub masă. Revenim iarăși la problema încrederii. Nimeni nu spune în gura mare: „Domnule, înțelegeți că suntem într-o situație așa și așa. Ar trebui să facem un compromis pentru binele comun”. Nu cred că poporul român, opinia publică, să nu folosim cuvinte foarte mari, nu cred că opinia publică românească ar penaliza la vot un politician care spune: „Fac compromisuri pentru binele comun, pentru că altfel nu putem merge mai departe”. Dar nimeni nu spune de frică să nu fie penalizat la vot. Și atunci, tot românul și opinia publică crede că „aceștia fac niște înțelegeri pe sub masă, compromisuri pe ascuns”. Compromisul la vedere e bun, compromisul pe ascuns nu-i bun, pentru că, încă o dată: subminează și erodează încrederea, pe de o parte, încrederea politicienilor în ceilalți și, pe de altă parte, încrederea electoratului în politicieni.”
Europa Liberă: E o tradiție autohtonă, de-a lungul istoriei așa au fost făcute lucrurile în politică
Alin Fumurescu: „Și da, și nu. Să ne gândim la componenta ortodoxă. În România, știm foarte bine cu toții expresia: „Fă-te frate cu dracu’ până treci puntea” sau „Fă ce zice popa, nu ce face popa”, pentru că ortodoxia ce face dacă ne gândim, dacă facem o analiză comparativă a religiilor sau hai să spunem deocamdată a denominațiunilor creștine. Ortodoxia de la Consiliul de la Niceea 325 nu face absolut niciun fel de rabat de la dogme, nu schimbă nimic, nu acceptă...”
Europa Liberă: Face compromisuri doar cu politicul.
Alin Fumurescu: „Andrei Pleșu vorbea despre pogorăminte. În Biserica Ortodoxă se fac „pogorăminte”. Toți suntem oameni, toți greșim. Și, pe de o parte, are o componentă bună, pentru că n-am avut inchiziție, nu s-au ars cărți pe rug, Biserica Ortodoxă nu a avut probleme cu darwinismul, cu big bang theory, să fie primită toată lumea, nu ne deranjează. Deci există această să-i spunem toleranță... Suntem pregătiți mental, ca să spun așa, să fim necompromițători la nivel teoretic, dar dispuși spre compromis la nivelul practic.”
Europa Liberă: În cartea dvs., Compromisul. O istorie politică și filozofică aveți un exemplu foarte sugestiv: un cuțit poate fi folosit să decojești cartofii și, în același timp, un cuțit poate fi folosit să faci o crimă. Când vă uitați din America spre România, ce e bine și ce e rău aici?
Alin Fumurescu: „În primul rând, nu-mi place ce se întâmplă acum din punct de vedere politic, pentru că exact această justiție și legile care ar trebui să protejeze și să apere împotriva corupției tocmai acestea devin cuțitul ucigător, ca să spun așa, nu mai curăță cartofii, ci e folosit ca armă pentru uciderea dreptății, dacă-mi permiteți această metaforă... Nu-mi place corupția care există și corupția generalizată, nu-mi place lipsa de încredere a oamenilor unul în celălalt, care se manifestă atât la nivel politic,cât și în viața de pe stradă. Oamenii nu mai au încrede unii în ceilalți și tot timpul bănuiesc că există un motiv ascuns undeva, nimeni nu poate spune: „Fac un lucru pentru că vreau să-l fac”, nu, ceva, undeva îți pică ție ceva, cineva te plătește sau cineva are un interes ascuns undeva. Deci trăim în această cultură a conspirației, toate se întâmplă pe sub masă, se negociază... Din păcate, unele se și întâmplă sau foarte multe se întâmplă pe sub masă ș.a.m.d. Deci, astea nu-mi plac. Ce-mi place? Cred că există încă rezerve de bunătate în poporul român, care dacă ar fi educat într-un anumit fel și stimulat, cred că ar putea redresa situația. Firește îmi plac și zacusca, cârnații și țuica, cârnații afumați și micii, și ciorba de burtă... Îmi place că există o speranță... românii în general explodează când simt că le ajunge cuțitul la os și asta cred că s-a văzut, chiar mămăliga explodează din când în când: acceptă, acceptă, acceptă și la un moment dat au momentul de respingere, de contrareacție care nu durează, se sfârșește mereu destul de repede, dar e suficient pentru a menține în viață speranța, corpul politic.”
Europa Liberă: Când veniți în vizită în România deveniți mai tolerant cu ce nu vă place?
Alin Fumurescu: „Mi-ar plăcea să pot spune cu mâna pe inimă că devin mai tolerant aici, dar după ce am fost antrenat, ca să spun așa, într-un anumit fel de societate normală în care regulile se respectă -faptul că oamenii vin la timp, că atunci când ai întâlnirea la 5, la 5 începi întâlnirea ș.a.m.d. și o societate bazată pe foarte multă încredere, strângi mâna, nu trebuie neapărat să semnezi contracte, lucrurile se petrec relativ firesc, din momentul în care vin aici văd că nimic care să meargă cum ar trebui să meargă, tot timpul trebuie să fii pe fază, să nu te calce mașina pe trecerea de pietoni și pe culoarea verde…. Pentru a răspunde cinstit la întrebare: am devenit mult mai puțin înțelegător cu mentalitatea aceasta românească, să-i spunem așa, deși nu-mi place să fac niciodată generalizări.”
Europa Liberă: Aveți motive să credeți că această mentalitate se schimbă?
Alin Fumurescu: „Genul acesta de schimbări, în orice caz nu-mi fac iluzii, nu se vor petrece niciodată peste noapte, astea durează generații și iau timp”
Europa Liberă: Când ajungeți la Cluj, unde v-ați petrecut studenția, ce vă place cel mai mult?
Alin Fumurescu: „Clujul îmi place pentru că îmi retrăiesc tinerețea, Machiavelli, spunea de ce oamenii tot timpul au o privire mult mai plăcută spre trecut, cam în toate culturile și de-a lungul timpului. Toată lumea zice: „Apoi pe vremea mea era mult mai bine”... Și una dintre explicațiile pe care o dă, că de mai multe nu avem timp noi să le vorbim pe toate, ar fi că oamenii asociază trecutul cu tinerețea când erau în floarea vârstei, ca să zic așa, erau sănătoși, frumoși, puternici, iubitori ș.a.m.d. și deci automat asociază trecutul cu ceva frumos. Eu, în cazul meu, asociez Clujul cu perioada studenției sau studențiilor.”
Europa Liberă: Care ar fi compromisul între patriotism și naționalism?
Alin Fumurescu: „Există un răspuns mai simplu și unul un pic mai complicat. Răspunsul mai simplu: în general, patriotismul este asociat în ziua de astăzi și în majoritatea literaturii de specialitate cu așa-numitul „naționalism civic”, bunăoară, de care vorbește Habermas, cu „patriotismul rațional”, de care vorbește Tocqueville în Democracy in America și prin contra-distincție cu naționalismul înțeles ca un fel de mentalitate tribală, tribul meu înaintea celorlalte, națiunea non write arrow, ceea ce e adevărat până la un punct, ceea ce cred că, aici iar avem o problemă. Încerci să scapi de naționalism, încerci să scapi de identitatea de care nu prea poți scăpa, dar ce poți face e să nu o politizezi încă o dată. Știu că sună foarte simplu și tot repet aceeași idee.”
Europa Liberă: Ne întoarcem în România în timp atunci când lideri politici vorbesc despre multinaționalele care fură poporul?
Alin Fumurescu: „Da, evident, se creează mentalitatea noi versus ei.”
Europa Liberă: Credeți că e o formulă prin care România vrea să părăsească o axa occidentală?
Alin Fumurescu: „Nu cred că România sau românii în general ar fi dispuși să părăsească Europa. Eu cred că oamenii...”
Europa Liberă: Dar sunt dispuși să aplaude un discurs naționalist?
Alin Fumurescu: „Da, sunt dispuși să aplaude un discurs naționalist și încă o dată: nesiguranța vieții de zi cu zi, faptul de a avea un țap ispășitor la îndemână, care poate fi de la George Soros la multinaționale, la Conspirația iudeo-masonică, ungurii ș.a.m.d., oricare dintre explicațiile astea funcționează atâta timp cât e simplă, s-o înțeleagă omul de rând: „Dle, de aia, uite de aia mi-e mie rău, pentru că...” și e ușor să găsești țapul ispășitor. Totul se reduce, însă, la educație și educația se face prin cuvinte. Gândiți-vă care e situația cu plagiatele și cu doctoratele pe care mintea mea nu poate să le conceapă. Începând cu doctoratul fostului premier Victor Ponta. Când am văzut cât s-a putut plagia acolo, am fost convins că în 24 de ore, în 48 de ore Ponta n-o să mai fie prim-ministru, dar aici lumea spune „Lasă, mă, că merge și așa. Ce contează...”. Aceste plagiate ar fi inimaginabile în America. În America, dacă eu prind un student că plagiază la o lucrare, ori îl pic anul, ori pot chiar îl dau afară din facultate. Deci să nu mai poată merge să-și termine facultatea. Și aici În România se plagiază doctorate cap-coadă cu greșeli de ortografie cu tot. Păi în momentul acesta educația din România e la pământ și atunci nu te poți aștepta la miracole, că n-ai marfa cu care să lucrezi, ca să zic așa.”
Europa Liberă: Ce compromis urmează?
Alin Fumurescu: „Cred că acum ne apropiem de punctul acela în care ar trebui să zicem: „Ia să nu mai facem noi, cel puțin pentru o vreme, niște compromisuri”. Cred că deja facem cam multe. A devenit o practică mult prea răspândită.”
Europa Liberă: Dar nerecunoscută?
Alin Fumurescu: „Dar nerecunoscută ca atare. Și asta e problema.”
