Problema stângii în România ține de dificultățile confruntării cu trecutul. Mă refer deopotrivă la cel fascist și comunist, întrucât, în cazul specific al României, leninismul s-a combinat, de o manieră insolită, cu formule și simboluri ale dreptei radicale (cultul liderului presupus providențial, al strămoșilor eroici, al gliei, sângelui și neamului, pe scurt, cu un colectivism tribalist care continuă să bântuie imaginarul colectiv).
Pledez așadar pentru reconsiderarea și recuperarea unor tradiții ale stângii democratice, calomniate și asfixiate de staliniștii naționali. Ori, poate, mai bine spus, ale unui centru-stânga mereu precar și asediat. Mă gândesc la ideologii stângii antitotalitare (Șerban Voinea, Petre Pandrea, unii gânditori țărăniști), dar și la liberalismul antidictatorial de tip Eugen Lovinescu.
O stângă veritabilă trebuie să se delimiteze franc și fără echivoc de mitologiile apocaliptic-revoluționare care au făcut ravagii în secolul XX și amenință să renască uneori sub ochii noștri sub camuflajul unor mișcări „antiimperialiste”.
Tocmai din acest motiv, mă întreb de ce se vorbește atât de puțin despre contribuțiile unor Cornelius Castoriadis și Claude Lefort (gânditori incontestabil de stânga) la deconspirarea mecanismelor de condiționare birocratică ale sistemelor dictatoriale, dar și la constituirea unor noi platforme de articulare a imaginarului social, chiar în condițiile democrației liberale. Prea puțini știu că Jean-François Lyotard, celebrat ca apostol al postmodernismului, a fost inițial membru al grupului „Socialisme ou Barbarie”, alături de cei doi intelectuali anterior pomeniți.
Tot astfel, nu se vorbește despre scrierile anticomuniste ale unor Michel Foucault, Edgar Morin ori, din Statele Unite, ale unor personalități ale stângii democratice precum Sydney Hook, Irving Howe, Michael Walzer sau, de ce nu, Christopher Hitchens. S-a tradus în schimb câte ceva din Slavoj Žižek, însă nu s-au născut discuții profunde pe tema ideilor acestuia (problematice, firește, cum am mai scris și aici, însă nu mai puțin incitante).
La fel, în cazul Furet: aplaudat drept critic al totalitarismului comunist, se uită adesea că până la sfârșitul vieții s-a autodefinit ca aparținând „extremei drepte a stângii”. Antifascismul, altminteri o atitudine nobilă și potențial mobilizatoare democratic, a fost însă și acel amalgam politico-cultural care a justificat, din nefericire, atâtea capitulări etice și tăceri vinovate. De aceea, antifascismul trebuie deconstruit cu maximă rigoare. Tot astfel, anticomunismul nu este un monolit ideatic și moral. Nu toți antifasciștii iubeau democrația liberală. Unii chiar o urau. La fel, ne întâlnim și cu anticomuniști resentimentari și ignari care fac din această retorică un argument pentru demonizarea spiritului civic-liberal în genere.
O stângă moderată, interesată de dialog, capabilă să țină piept mitologiilor salvaționist-populiste de orice culoare și să mențină viu interesul pentru ceea ce John Rawls numea justice as fairness este o necesitate care nu cred că mai are nevoie de demonstrații cu stufoase referințe bibliografice. O văd la fel de legitimă precum o dreaptă deschisă la sfidările și interogațiile legate de universul post-totalitar. Gândirea politică și morală care vrea să pătrundă tragediile și dilemele modernității nu se poate lipsi de contribuțiile unor Adorno, Horkheimer, Benjamin, Fromm, Habermas ori chiar Marcuse, cu toate alunecările acestuia din urmă înspre un utopism nu tocmai responsabil, mai cu seamă în ultima parte a vieții.
În plus, când discutăm binomul stânga-dreapta, trebuie să-l conectăm la opțiunile filosofic-politice de genul conservatorism, liberalism, socialism, libertarianism. Există, astfel, o știm de la Carlo Rosselli și Norberto Bobbio, posibilitatea unui socialism liberal...
Textele din rubrica Agora reprezintă opiniile autorilor
Facebook Forum