Are ca trăsătură principală de caracter simplitatea și nu îi place să se evidențieze prin detalii exagerate - este rafinată.
După ce a văzut România și a poposit la Curtea Regală, a vizitat și străinătatea: în 1940, a ajuns cu pictorul francez Henri Matisse la Paris, iar la tranziția dintre secole Yves Saint Laurent a făcut-o personaj principal la Săptămâna Modei.
Ia românească, parte a costumului tradițional, este dovada că timpul și părțile întunecate ale istoriei nu pot să șteargă întru totul elementele de identitate culturală a unei țări, dar le pot modifica - în bine sau rău.
Iar la a duce mai departe o moștenire și semnificații de aproape un veac, oamenii au avut cea mai mare contribuție.
Depășind barierele țării și ale internetului
Deși are o vârstă înaintată, prima aniversare în spațiul public a avut-o abia în 2013, pe 24 iunie.
Atunci, Andreea Tănăsescu, fondatoarea comunității La Blouse Roumaine, a inițiat „Ziua Universală a Iei”. Fără să țină cont de bariere, români din peste 50 de țări au organizat evenimente prin care au promovat purtarea iei.
La început, se credea că inițiativa este doar una de moment, „o modă care vine și pleacă”, spune Andreea Tănăsescu.
La zece ani distanță, ziua de 24 iunie nu și-a pierdut semnificația; ba, din contră, mișcarea dedicată Zilei Iei crește și a devenit un instrument de diplomație culturală.
În urmă cu 7 ani, Bogdan Banu, român stabilit în Statele Unite, a organizat la Washington „Ziua Universală a Iei”, recunoscută oficial de primarul orașului, Muriel Bowser, printr-o proclamație.
„Inițiative similare au avut loc și în Marea Britanie, iar în Canada, comunitatea românilor moldoveni de peste Prut a obținut o scrisoare de recunoaștere de la premierul Justin Trudeau.
Deci, iată-ne în era diplomației care se democratizează și dă accesul oricărui om să-și promoveze la cel mai înalt nivel cultura și identitatea”.
Chiar dacă anumite elemente culturale par că se pierd, ele se transformă și revin sau doar sunt într-o mică adormire, pentru că entuziasmul cu care a fost primită această inițiativă ne arată că ia, cămașa tradițională, identitatea noastră sunt mereu cu noi.Alexandra Tănăsescu
De-a lungul celor zece ani, una dintre provocările pe care La Blouse Roumaine le-a avut a fost aducerea obiectului de vestimentație și a elementelor culturale în era digitală - un proces complicat și complex.
„Până acum, nicio altă generație nu a mai fost provocată să transmită tradiția într-un astfel de mediu. Poate că aș asemăna-o cu momentul în care a apărut fotografia sau a apărut cinematografia și oamenii au avut o nouă imagine despre ei înșiși - așa se întâmplă și acum”.
Însă tehnologia are și părțile sale pozitive. Prin popularizarea Zilei Iei, au fost aduse în atenție atât lucruri bune, cât și rele - observarea lor fiind necesară pentru a vedea care sunt problemele și cum pot fi rezolvate.
Atelierele și producția de artizanat de calitate sunt pe cale de dispariție, spune Andreea Tănăsescu. Piața a fost invadată de „bluze surogat”, care nu coincid cu iile confecționate odinioară.
„Dar cred că putem să fim și un pic mai blânzi cu noi înșine și să ne dăm seama că sunt doar 10 ani - au trecut foarte mulți înainte, în care am fost privați de a ne lua înapoi chiar ce este al nostru - așa că am speranța și încrederea că acest proces se va așeza, în curând, pe un făgaș normal”.
Pentru următorii 10 ani, La Blouse Roumaine își propune să se concentreze pe zona creativă, pe sprijinirea industriilor din domeniu și pe încurajarea comunităților în recuperarea identității.
„Cred că toată această moștenire culturală e o mină de aur, pe care încă nu știm cum s-o folosim. E un diamant pe care încă nu știm cum să-l șlefuim”.
Cum ne putem arăta recunoașterea față de ie
Tema din acest an al Zilei Iei este „Apreciere și recunoaștere”. Un prim pas către a ne arăta recunoașterea este aprecierea pentru obiectul autentic și cunoașterea propriilor origini - de unde vin, cui aparțin, ce am primit și ce trebuie să dau mai departe - cu alte cuvinte, autoeducarea și reconectarea cu trecutul.
„Acesta este firul care ar trebui urmat”, spune Andreea Tănăsescu. „Și de acolo vom putea aprecia ia, cămașa tradițională și îi vom putea aprecia pe oamenii care încă o mai cos și o mai țes așa cum se făcea odinioară, pe cei care o conservă și pe care o protejează, oamenii muzeelor, oamenii laboratoarelor de conservare”.
Chiar dacă a supraviețuit unor momente din istorie care nu au fost prielnice, ia și-a pierdut o parte din conotații, iar principalul eveniment pare să fie trecerea oamenilor de la sat, la oraș. În acele momente, ia nu a mai fost o haină simbolică, spirituală, funcțională a țăranului român, ci un „veșmânt al elitelor”, ce reprezenta statutul social. Tot atunci, ia începea să fie considerată obiect de artă.
„Aici o citesc pe Florica Zaharia, fondatoarea Muzeului Textilelor de la Băița, care a declarat în mai multe rânduri că «ia nu este doar artă tradițională, ci ia și cămașa, așa cum ele sunt astăzi, sunt artă de sine stătătoare». Pentru că sunt foarte multe cămăși, ii și porturi întregi care nu au egal. Deci poți să te uiți în toată istoria costumelor și să îți dai seama că te poți compara cu orice mare realizare în domeniul textilelor din întreaga lume”.
În zilele noastre, la decenii de la tranziția spre oraș, Andreea Tănăsescu vede că oamenii doresc să recupereze nu doar arta, cât și spiritualitatea iei.
„Așa frumos, cum Brâncuși și-a intitulat opera sa «Muza adormită», muza noastră mai adoarme și la un moment dat se trezește, e activă, apoi iar adoarme - se transformă, se regenerează și cred că ia este foarte compatibilă cu planeta noastră”.
Ia românească în lume
La sfârșitul anilor '60, ia a făcut parte din mișcarea hippie, când, spune Andreea Tănăsescu, pe întreg mapamondul exista câte o ie românească, produsă într-un mod organizat, nu doar în rândul artizanilor.
„ABBA, Sophia Loren, Brigitte Bardot, vedetele anilor '70 au afișat-o cu toate ocaziile posibile. Ea a revenit în actualitate la sfârșitul anilor '90 și cred că această actualitate are legătură și cu asocierea iei unei forme de libertate, unei dorințe de libertate. Odată cu apariție libertății online, a apărut ia și în colecțiile lui Jean Paul Gaultier, inspirate de estul Europei”.
Yves Saint Laurent a inclus ia în două dintre prezentările sale, în 1981 și 1999, iar Tom Ford a îmbrăcat-o pe cântăreața Adele într-o cămașă inspirată de ia românească, adaugă Andreea Tănăsescu.
„Ia noastră este parte din moda universală, nu numai din cultura tradițională”.
În 2032, peste alți zece ani, fondatoarea La Blouse Roumaine își dorește, ca, pe lângă susținerea industriei creative și încurajarea tinerilor designeri în crearea unei noi mișcări culturale, să vadă o instituție dedicată iei.
„Îmi imaginez că toate aceste ii de patrimoniu vor avea un muzeu al lor special, va exista un muzeu al costumelor în România, de ce nu un muzeu al iei, unde să le putem admira în toată splendoarea lor”.
Etnolog, despre înțelesurile greșite ale iei. De ce ar trebui să avem o „Zi a cămășii”?
În timp ce a traversat aproximativ zece secole, ia a trecut prin procese de transformare, iar societatea, prin diferite interpretări, i-a schimbat înțelesul, spune Delia Suiogan, etnolog și conferențiar doctor universitar în cadrul Centrului Universitar Nord din Baia Mare.
În prezent, ia, în sensul modern, este confundată cu cămașa, parte a costumului tradițional. În realitate, cele două elemente sunt cu totul diferite. Prima duce la uniformizare, iar a doua arată esența unui om, având funcții ritualice și magico-religioase, adaugă Delia Suiogan.
„Ca să vă fac o diferențiere un pic mai clară, după părerea mea, cămașa trebuie văzută ca a doua piele a omului. Cămașa nu ține de a acoperi o goliciune. Cămașa ține de a transmite un mesaj și celui care o poartă, și celui care o vede pe cel care o poartă. Pe cămașa românească avem un întreg cod de semne transmise din generație în generație”.
Cu o altă valoare, ia, conform actualelor conotații, arată exteriorul unei persoane și nu spune totul despre aceasta.
„Vreau să arăt că sunt româncă, vreau să arăt că aparțin unui neam, fără să țin cont de toate celelalte elemente. Iile sunt de serie, în general, pe când cămașa - niciodată nu o să găsești două cămăși identice, pentru că și dacă urmăreau un tipar și niște modele, femeile aveau obligația ca acolo, în singurătatea lor, la lumina lămpii și a lumânării, să coase ceva care să spună ceva doar despre cel care o poartă”.
În schimbarea înțelesurilor despre ie, un rol l-au avut românii contemporani cu Regina Maria. În încercarea ei de a susține valorile naționale, s-a creat o anumită modă - moda de a fi îmbrăcat ca la Curtea Domnească. Iar românii au preluat un singur element din întreaga vestimentație - ia.
„Dacă promovăm ia, promovăm doar un aspect din ce ar putea fi cu adevărat formă de marcare a unei identități. Pe când, dacă am promova cămașa, ar fi mult mai bine, pentru că de fapt am am avea în vedere multitudinea de aspecte pe care cămașa le implică”.
Sub semnul kitsch-ului. Spre o direcție mai bună?
În timpul comunismului, cămășile tradiționale au traversat o perioadă neagră; discursurile despre oamenii muncii, importanța orașelor și emanciparea oamenilor de la sate au dus la involuția unor elemente de patrimoniu. „Și de aceea, foarte multe cămăși au trecut la ladă, s-au degradat și mulți chiar le-au și aruncat”.
În schimb, ia a supraviețuit și a avut un statut mai bun decât cel pe care îl are azi, datorită festivalului Cântarea României.
Însă, după 1989 și ia avea să urmeze un traseu descendent, confruntându-se cu kitsch-ul. Delia Suiogan spune că două dintre cauze ar fi aderarea târzie la Uniunea Europeană și înțelegerea greșită a globalizării.
„Noi nu am înțeles ce înseamnă diversitate în unitate. Noi am înțeles că trebuie să facem casele ca în străinătate, trebuie să purtăm haine ca în străinătate, trebuie să mâncăm ca în străinătate. Și am adus, am importat din străinătate o grămadă de elemente care nu ne sunt specifice. Și atunci, pasul până la kitsch a fost destul de mic”.
Iar în lumea patrimoniului, impactul s-a simțit puternic asupra iei. „De aici, aceasta a început să primească tot felul de volănașe, tot felul de brizbrizuri nespecifice și s-a ajuns spre kitsch”.
Nu este corect să spunem că toate iile țin de kitsch, subliniază Delia Suiogan. „Unele sunt superbe și păstrează foarte multe elemente moștenite din cămașa românească”.
Ca să nu aparțină kitsch-ului, o ie ar trebui să fie simplă, să se regăsească un echilibru între culoare și ornamente; elemente care spun multe despre calitatea și reprezentativitatea respectivului obiect vestimentar.
În ultima perioadă, etnologa a remarcat că industria iilor și cămășilor a luat-o spre o direcție bună: se revine asupra cusutului manual și se acordă atenție tipului de fir și pânzei care sunt utilizate la confecționare.
„Începem să renunțăm la nailonul acela care pe mine începuse să mă exaspereze, cel puțin, și la paietele pe care le puneau peste tot și nu conta unde. În rândul meșterilor și ajutoarelor de meșteri, da, situația e mai bună. Lucrurile acestea nu se fac nici după modelele, tipare, luate de pe internet, ele trebuie învățate de la oamenii care au dus peste generații tradițiile mai departe”.
