Before Breakfast, de Eugene O`Neill. Regia Andrei&Andreea Grosu. Cu Mihaela Trofimov și Richard Bovnoczki
Micul dejun poate fi oricând. Unii ar spune că depinde, în primul rând, de Soare: cât de sus este? Micul dejun poate fi luat când Soarele e cu maxim două palme deasupra orizontului. Alții că important este momentul trezirii. Sau poate că micul dejun este doar o stare de spirit: îl poți servi oricând, mai precis atunci când vrei să-ți începi ziua. Este masa dinaintea începutului. Doamna Rowland nu a dormit prea bine. E pierdută în infinitul mic al cotidianului. Măcinată de nisipul problemelor de zi cu zi. S-ar spune că nici nu doarme, este mereu alertă. Îngrijorată. Cum te-ai mai putea odihni? Cum te-ai putea trezi dacă nu ai dormit deloc? Cu toate acestea s-a trezit. Faza aceea în care urmele somnului încă nu au dispărut din așternuturi și nici de pe obrazul tău, faza aceea de după trezire în care te-ai culca la loc. Toate îi scapă din mână. Ar vrea să pună pe masă un mic-dejun sățios, dar soțul ei, poetul, ratatul, inexistentul Alfred, nu are de lucru și, prin urmare, nu au bani nici de unele. El preferă să petreacă într-o permanentă boemă noptatică, cu prietenii lui, vorbind-o de rău pe ea, soția lui, căutându-și muze prin aburii beției. Doamna Rowland nu a fost cu ei, nici nu-i cunoaște pe prieteni, despre care, cu toate acestea, are o părere din cele mai proaste. Nu e în stare să-și găsească un loc în lume, mai ales după ce ea a născut un copil mort. Crede că de aceea încearcă soțul ei să scape de ea. Să scrie poezele d-alea stângace altor muze. Așa că înainte de micul dejun, doamna Rowland își jelește viața grea, păcatele și neterminarea soțului, întreaga lume în centrul căreia se află, în viziunea lui Andrei&Andreea Grosu, o bucată de pâine uscată și o sticlă cu apă. O piesă minimalistă care, în versiunea scrisă nu are decât un protagonist (doamna Rowland, urmașa lui Félicité din Un coeur simple) prezența lui Alfred fiind doar sugerată. Este o mică tragedie familială construită, s-ar zice, după cele trei reguli ale tragediei: de timp, de acțiune, de loc. Un monolog pătimaș despre incapacitatea de a ființa într-o lume bidimensională. Cei doi regizori dublează însă litania Mihaelei Trofimov cu pantomima lui Alfred (Richard Bovnoczki): acesta hrănește cu firimituri din pâinea centrală păsările cerului, pregătește un iluzoriu dejun din găini fantaste, doboară un uliu (?) cu dopul sticlei (de șampanie), parodiază (în sensul etimologic, de contrapunct melodic) monologul soției (al cărei prenume nu-l știm). Alfred, Alfred, Alfred... Spațiul scenic este astfel dizolvat și spectatorul este invitat să trăiască iluzia teatrală până la capăt, într-un spațiu în continuă expansiune, într-o buclă temporală cu o acțiune care, pare-se, nu are loc. Timpul însuși nu mai există, întrucât Alfred a amanetat ceasul, singurul ceas din casă, și nu mai știau în ce moment al zilei se află. Dimineață, desigur, înainte de micul dejun. Dar cât de dimineață? Poate e încă noapte. Și-a dat ceasul, dar pentru ce? Să se ducă la chef cu prietenii lui care nu dau doi bani pe ea. A fost la chef și poate că încă mai e, că uite, e mahmur sau încă doarme, se mișcă greu, tremură, otrăvit de băutură (sau poate că de viață). Orizontul referențial al piesei este mereu altundeva. Cele trei unități sunt reduse la una: sufletul (suflul?) umanității, rețeta tuturor dramelor. O tragedie clasică și aceasta pentru că aflăm că personajul principal, recipientul acestei continue jelanii a soției (că nu e soț bun, că nu se pricepe la nimic, că încurcă lumea, că e neîngrijit, că nu-și revine după tragedia familială) avea soarta pecetluită dinainte de micul dejun, că de fapt murise înainte ca lumea să se trezească la viață, să bea cafeaua de dimineață, să întoarcă ceasurile și să pornească la lucru. Tot monologul cu accentele sale de isterie-casnică este, în fapt o jelanie la priveghiul lui Alfred și nu o ceartă domestică iar micul dejun, o masă de pomenire și nu un motiv banal pentru o ceartă casnică.
Este o piesă numai bună pentru unteatru, care are gradene de-o parte și de alta a spațiului scenic, ridicându-i pe cei mai mulți spectatori deasupra spațiului teatral și impunând rigori draconice de mișcare scenică, recuzită, decor. În austeritatea dramatică, toate mărunțișurile de pe scenă capătă un profund înțeles simbolic, iar gesturile, tonurile, cuvintele lucrează într-un spațiu infinitezimal, ca al unui ceas elvețian amanetat seara trecută, punând Universul în așteptare: așteptarea răsăritului, a micului dejun, a orei, a trezirii. Jocul Mihaelei Trofimov este conținut, controlat, uneori patetic, dar fără excese, răstit, dar fără isterii. Intensitatea vocii, a cuvintelor, a gesturilor mărunte, gospodărești, ca și pantomima fantastică a soțului, te forțează să te apleci și mai mult deasupra scenei, să vezi mecanismele care pun în mișcare întreaga mașinărie scenică. Unde se termină corpul femeii și unde începe umbra bărbatului? Dar pe scenă nu e mult de văzut, în afara celor doi: o masă, două scaune, câteva pahare, farfurii și un (doar unul) cuțit cu care ea își taie pâinea și el – gâtul. Nu am suficiente vorbe să spun cât de mult a însemnat muțenia lui Richard Bovnoczki. Cum a reușit prin simpla prezență (de fapt, nicidecum simplă) să fie un interlocutor elocvent (sic!) lăsând deopotrivă impresia că este o umbră, o fantasmă. O apariție spectrală care e, nu odată, pe cale să se dizolve în eter, să dispară chiar și ca amintire. Un joc de lumini și umbre, de viață și moarte, de realitate și fantasmă, o lume de mijloc în care doar artele ne pot călăuzi.
