Această migrație artificială are loc cu precădere în provincia Lugansk, conform Ministrului adjunct al Apărării din Ucraina.
„Guvernul Federației Ruse a inițiat relocarea la scară largă a unui număr mare de oameni de diverse etnii, mai ales din regiunile mai sărace și mai îndepărtate ale Rusiei”, menționează reprezentantul ministerului, Hanna Maliar, pe Telegram.
Administrația locală a rușilor le oferă acestor oameni cazare, slujbe și împrumuturi pentru achiziționarea caselor și dezvoltarea afacerilor.
„În acest mod, inamicul caută să distrugă statul ucrainean și identitatea națională a societății în teritoriile ucrainene aflate sub ocupație temporară”, încheie Maliar.
Autoritățile ucrainene afirmă astfel că mii de ruși sunt mutați pe teritoriul ucrainean, în timp ce oamenii care locuiau acolo sunt deportați către Rusia.
Reconstruirea Mariupolului
În Mariupol, peste 90% din oraș a fost ras de bombardamentele din război. Cel puțin 25.000 de ucraineni și-au pierdut viața, iar restul s-au refugiat ori în Ucraina, ori în Rusia.
La doar o lună după ce ucrainenii au pierdut orașul, Rusia a început să reconstruiască. În mai puțin de un an, au apărut sute de blocuri noi, conform autorităților ruse. Unele dintre firmele de construcție care activează în Mariupol sunt deținute de Ministerul Apărării din Rusia.
Pentru a construi noile blocuri, rușii au adus mii de muncitori din Asia Centrală care să lucreze repede, pe salarii mici, și fără control de calitate.
„Calitatea e proastă, clar. Ce construiesc ei acum nu are nicio legătură cu ce au demolat”, spune Petro Andryushchenko, fost consilier în administrația locală ucraineană a orașului Mariupol.
„Folosesc beton normal pentru fundații, care se va fărâmița în doar doi, trei ani”, explică Hanna Romanenko, editorul unui site de știri din Mariupol.
Cei ce s-au întors în oraș explică pentru Europa Liberă că mare parte din aceste construcții au fost grăbite, sunt de calitate îndoielnică, iar soarta orașului rămâne sub semnul întrebării. Clădirile care au rămas în picioare vor fi cel mai probabil și ele demolate, pentru că au fost distruse parțial de bombardamente.
„Chiar dacă Mariupol va fi restaurat, nu știu ce se va alege de el”, spune Roman, un localnic care s-a întors. „Era un oraș industrial de jumătate de milion de oameni, dar acum vor să-l transforme în stațiune, să trăim sezonier. Se pare că nu era așa de rău înainte. Cu toții ne uitam la vecin (Rusia, n.r.), ne gândeam că poate la ei merele sunt mai dulci. La început, poate erau. Dar se pare că erau putrede.”
Majoritatea celor care s-au întors sunt bătrâni.
„E ca un oraș-fantomă”, spune Svitlana, care revine ocazional pentru a avea grijă de rudele în vârstă care s-au întors în oraș. „E plin de ruine. [...] E dificil să trăiești aici. Lifturile nu merg, apa de la robinet nu e potabilă”, spune femeia.
Deportarea copiilor
Peste 100.000 de copii ucraineni au fost duși cu forța în Rusia pentru „tratament medical”, a anunțat Centrul pentru Rezistență Națională, o ramură a armatei din Ucraina, pe 12 aprilie. Rușii ar fi dedicat un buget de 1,4 miliarde de ruble (17 milioane de dolari) pentru acest „program de examinări medicale”.
Medicii examinează copiii din regiune, le depistează „patologii” necunoscute și le prescriu „tratamente” în Rusia. Părinții care refuză „tratamentul” copiilor lor sunt amenințați cu retragerea drepturilor parentale.
Conform bazei de date a Guvernului ucrainean, peste 19.000 de copii ucraineni au fost deportați permanent în Rusia de la începutul războiului, dintre care doar 361 au fost aduși înapoi acasă. Mulți dintre copiii care au reușit să se întoarcă în Ucraina vorbesc despre bătăi și alte pedepse suferite când spuneau că sunt ucraineni sau când refuzau să cânte imnul rus.
Copiilor care sunt deportați în Rusia li se spune că au fost abandonați de părinții care nu-i mai vor și că nu îi caută nimeni.
Transferul forțat al populației civile constituie o crimă de război și o crimă împotriva umanității. Unii copii se aflau în instituții în Ucraina pentru că erau într-adevăr orfani, astfel că unii se bucură să aibă o familie în Rusia.
Cel puțin 6.000 de copii ucraineni au fost trimiși în tabere rusești de „reeducare patriotică și militară pro-rusă” în primul an de război, conform unui raport alcătuit de cercetătorii de la Universitatea Yale. Doar 37 dintre acești copii au fost reuniți cu familiile lor din Ucraina.
Sute dintre ei au fost ținuți acolo timp de săptămâni sau chiar luni, cu acordul forțat al părinților, în timp ce erau îndoctrinați cu opinii pro-Kremlin. Copiii erau duși la distanțe mari de Ucraina, chiar și până în Siberia.
Procurorii de la Curtea Penală Internațională (CPI) au înaintat, în martie, primele procese pentru crime de război și primele mandate de arestare pentru soldați ruși care au răpit copii ucraineni și au atacat intenționat infrastructura civilă.
Este primul caz al CPI pe tema războiului din Ucraina și primul caz în istorie pe temeiul răpirii și adoptării forțate a copiilor.
Maria Lvova-Belova, comisarul lui Putin pentru drepturile copiilor, este acuzată de crime de război, pentru deportarea ilegală a copiilor din Ucraina, pe numele ei fiind emis un mandat internațional de arestare odată cu cel emis pentru Vladimir Putin.
Istoria schimbului forțat de populație în Uniunea Sovietică
Deportările și schimbul forțat de populație nu sunt o strategie nouă a guvernului de la Kremlin. În special sub conducerea lui Stalin, aceasta a fost o metodă de a coloniza noile teritorii distante, pentru a le asigura loialitatea, în timp ce „inamicii poporului” erau transmutați cu milioanele, executați, sau lăsați în gulaguri.
Regiunea Donbas a fost ocupată și condusă de cazaci până a fost cucerită de Imperiul Rus în secolul XVIII, care a început să dezvolte zona pentru potențialul său energetic, odată cu descoperirea zăcămintelor de cărbune. Chiar orașul Donețk a fost fondat de către un afacerist din Țara Galiilor ca oraș industrial.
Până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, regiunea era foarte diversă din punct de vedere etnic și majoritar ucraineană. Însă după ce URSS a redobândit în 1943 control asupra zonei, a început o campanie de rusificare, prin care cel puțin două milioane de ruși s-au mutat în zonă. Au primit apartamente, slujbe în fabrici, salarii bune, pentru a-i încuraja.
Între 1919 și 1933, prin procesul de descazacizare, bolșevicii au încercat să elimine complet grupul etnic cazac din Don și Kuban, măsură considerată de unii istorici ca fiind genocid. O mare parte din populație a fost ucisă și deportată.
În perioada 1929-1932, prin procesul de desculacizare sau deschiaburire, autoritățile sovietice au deportat peste 1,8 milioane de țărani chiaburi către teritoriile din nordul arctic, Siberia, Kazahstan și Ural.
În 1937, sovieticii au deportat 172.000 de coreeni din estul pacific al URSS, în Kazahstan și Uzbekistan, la peste 6.400 de kilometri distanță de locul de unde originau acești oameni. Mulți au murit de frig și de foame pe drum ori în primii ani din Asia Centrală, iar supraviețuitorii au fost forțați să lucreze în colhozuri.
În 1944, aproape 200.000 de tătari din Crimeea au fost supuși politicilor de deportare către Uzbekistan, o inițiativă care a fost executată în doar trei zile. Deportarea a fost urmată de o politică de detatarizare a Crimeei, pentru a șterge orice urmă a existenței lor în peninsulă.
În același an, autoritățile sovietice au deportat cecenii și ingușii din Caucaz, în Asia Centrală. Supraviețuitorilor acestui exil nu li s-a permis să se întoarcă în regiunea natală până în 1957.
