Duminica e piață mare în Mehala. O revărsare de haine vechi, cauciucuri, scaune, șurubăraie, gablonzuri, unelte, vase, chinezării învăluite în fumul grătarelor care nu prididesc să prăjească mici. Lumea care vine aici jură că sunt cei mai buni mici din Timișoara, deci timpul de stat la coadă e justificat.
Pe membrii echipei ROD Festival, care a pus de dimineață expoziția pe un stativ la limita dintre piața de vechituri și depozitele de cherestea, i-am găsit la taraba de mici, împreună cu ziariștii curioși să îi vadă pe viu pe eroii din fotografii. Fiindcă la prânz, când totul se închide, piețarii primesc în dar portretele.
Cultură servită la tarabă
ROD Festival, înscris cu o serie de evenimente din programul Capitalei Culturale europene, nu este la prima experiență de acest fel, fiindcă aplică un concept de incluziune socială.
Echipa Documentor, condusă de regizorul Florin Iepan, a dus cultură deținuților în penitenciar, oamenilor de la azilul de noapte, locuitorilor unor cartiere muncitorești, sătenilor din locuri neumblate de caravane culturale.
Refugiații afgani sau sirieni au fost și ei portretizați, iar pozele au fost expuse pe terenul viran de lângă un hipermarket unde obișnuiau să se adune. Anul trecut au fost cu caravana la Novi Sad, Capitală Culturală a Europei 2022, la Najlon Pijaca”.
„Piețele acestea de vechituri au un specific comun: marfă, idei, clienți, vânzători. E un proiect adresat oamenilor care vin săptămână de săptămână în piețe de genul acesta. Nu sunt oamenii cu veniturile cele mai mari, cu educația cea mai elevată. Noi asta facem, ducem cultura în zonele periferice ale orașului”, își susține Florin Iepan demersul.
Proiectul s-a diversificat în timp, caravanei de acum adăugându-i-se o dubă pentru realizarea unor podcasturi chiar cu oamenii din piață. Pentru „Vorbe în dubă” a venit special la Timișoara și scriitorul Vasile Ernu.
În studioul mobil audio/video, sprijinit de AWR Lease Services, s-au înregistrat mai multe podcasturi video cu Goran Mrakic, Diana Bilec, Calin Meda, Florin Iepan.
În dubă se urcă Istvan Rostaș, rom ungur, rom „de mătase” cum sunt cunoscuți cei veniți din jurul orașului Târgu Mureș.
E umblat prin târguri pe la Suceava, Rădăuți, Bârzești-Vitan din Capitală și altele.
„Pentru bătrânii noștri asta a fost existența lor, să vândă prin târguri”, spune și adaugă că azi au venit mai mult pentru relaxare, să mănânce ceva.
Diana Bilec și Oliver Merce sunt fotografii care s-au aventurat în piață pentru a realiza portretele. Nu toată lumea a fost de acord să stea la poză. Unii se feresc de cameră, chiar dacă li se explică scopul. Diana Bilec a observat că mulți se deschid după ce află că proiectul nu are legătură cu autoritățile. „Le e frică de autorități”, spune fotografa.
Lumea nu trece nepăsătoare pe lângă expoziția neobișnuită, dar atât de integrată în peisaj. Unii recunosc pe câte cineva în poze. Cele mai multe portrete arată că personajele au fost dispuse să ofere un zâmbet fotografilor. Mai generoase, doamnele au lăsat deoparte grija tarabei și au intrat în joc.
Mehala nu e o mahala
Cartierul din zona de nord a Timișoarei datează din jurul anului 1716, când cetatea a fost eliberată de austrieci de sub autoritatea otomană care data din 1552. Eugeniu de Savoya i-a alungat pe turci după un asediu greu. În 1781 împăratul Iosif al II-lea a dat Timișoarei statut de „oraș liber crăiesc”, după ce fusese 164 de ani vilayet otoman.
Numele turcesc Mehala care înseamnă „suburbie” i-a rămas locului care a fost inițial un sat din afara zidurilor cetății unde se găseau familiile de sârbi și de români, spre deosebire de alte zone periferice unde stăteau nemții, ungurii sau evreii.
Sub stăpânirea otomană, locul era reședință de vară a pașalelor. Un conac dispărut azi se numea „Fântâna Pașei”, descris ca o zonă verde, fântâni înconjurate de arbori exotici și tufe de trandafiri. Austriecii l-au păstrat ca lazaret pentru bolnavii de ciumă între 732-1740.
Bisericile construite aici în jurul unei piațete din care pornesc străzi rectangulare ilustrează și azi structura multietnică a cartierului: în 1785 biserica ortodoxă sârbă, în 1887 cea romano-catolică și între1925-1937 catedrala ortodoxă românească. Satul Mehala, populat de mici meșteșugari și agricultori, a fost scos repetat la licitație, dar pentru că nu l-a cumpărat nimeni, a fost înglobat în oraș în 1910.
Timișoara nu a avut niciodată mahalale propriu-zise, orașul fiind alcătuit din cartiere cu identitate separată după modelul Vienei: Iosefin, Elisabetin, Freidorf, Cetate, dar Mehala a păstrat numele său vechi.
„Ócskapiac” a fost important pe vremea comunismului fiindcă aici veneau oamenii din tot Banatul să cumpere țigări sârbești, Eurocrem, blugi, Vegeta, gumă de mestecat, săpunuri parfumate scăpate de prin pachetele trimise din Germania. Tot aici veneau pasionații de muzică pentru a cumpăra pe sub mână viniluri deloc agreate de regim.
Piața de vechituri din Mehala nu mai are mult de trăit. Primăria a făcut un Plan Strategic Zonal care începe cu lățirea drumului de tranzit și va continua cu un cartier complet nou. Vor fi case, blocuri, terenuri de sport, parc, școală etc. Construcțiile au început deja, orașul se extinde văzând cu ochii.
Ora 13 – întâlnire la expoziție
Întrerupem tura prin piață sub soarele neașteptat de arzător după multe zile de ploaie fiindcă se apropie ora când piețarii vor fi invitați să primească fotografiile de dimensiuni mari, cât un tablou, cum n-au avut vreodată.
O tânără își recunoaște mama care vinde în piață și o arată cu mândrie: „E mama mea!”. Îi va duce ea fotografia. Este chemat domnul Ghiță, care se arată mulțumit de poză: „E foarte faină. O s-o păstrez ca amintire”.
Alt piețar e entuziasmat și hâtru: „Cel mai frumos bărbat din piață!”. Doamna Dana ne spune că e ceva deosebit, care mai taie din răutatea lumii: „Avem nevoie de liniștea asta sufletească”, mărturisește. Iar fotografia primită în dar îi aduce bucurie.
„Mulțumim, să mai veniți pe la noi!”, e urarea cu care momentul intervenției culturale se apropie de final. Artă în piață nu s-a prea văzut.
Firma care administrează piața, Neag S.R.L, a sprijinit organizatorii să ducă la bun capăt proiectul. E ora închiderii, tarabele se golesc pe rând, ultimii cumpărători profită să obțină o scădere din preț. E piață, deci e loc de tocmeală.
Ce e greu de fiecare dată, este curățenia: ambalaje, resturi de tot felul sunt repede azvârlite în jurul pieței, chiar dacă există locuri speciale pentru deșeuri. Salubritatea va aduna luni gunoiul, iar făptașii vor scăpa și de data aceasta neamendați.
