Ea este rezultatul unui mai mult sau mai puțin tacit consens între toți actorii implicați. Atât intelectualii, cât și reprezentații nomenclaturii ajung la concluzia că criza era incurabilă. Principalii indicatori au fost ecloziunea unor nuclee de societate civilă și năruirea pretenției de infailibilitate a elitelor comuniste. Totodată, anormalitatea cotidianului leninist este denunțată de o „cultură a drepturilor omului” care, prin intermediul mișcării disidente, devine calea legitimă de renaștere a societății civile, modalitatea de contrapunere a societății cetățenilor viziunii societale a „socialismului real existent”.
În primul rând, această țară (Polonia) cunoaște experiența tuturor celor trei momente fundamentale în prăbușirea comunismului: 1956, 1968 și 1989
Polonia este cazul paradigmatic în acest sens, aici se află începutul sfârșitului. În primul rând, această țară cunoaște experiența tuturor celor trei momente fundamentale în prăbușirea comunismului: 1956, 1968 și 1989. În al doilea rând, noua modalitate de identificare a indivizilor cu politicul își găsește manifestarea practică în victoria epocală în alegerile din iunie 1989 a Solidarității și în numirea în poziția de prim-ministru a lui Tadeusz Mazowiecki (1927–2013), intelectual laic catolic, apropiat și ca idei de Papa Ioan Paul al II-lea. Se inaugurează astfel un nou ciclu al istoriei europene și mondiale, Războiul Rece apropiindu-se vertiginos de sfârșit.
Într-un eseu faimos despre Mihail Gorbaciov (din păcate, nu este inclus în nici una dintre colecțiile de eseuri traduse în limba română), Adam Michnik propunea o viziune foarte interesantă. El afirmă: dacă ne gândim că Solidaritatea a fost marea mișcare de Reformă în interiorul Bisericii comuniste, atunci gorbaciovismul reprezintă Contrareforma. Nu antireforma. Să nu facem o confuzie; Contrareforma nu a fost o antireformă. Ea a dus la modernizarea fundamentală a Bisericii Catolice și la integrarea a numeroase elemente din Reformă în interiorul catolicismului. Putem spune că Gorbaciov a fost ultimul revizionist. El a crezut în mitul renașterii socialismului, al regenerării prin întoarcerea la sursele percepute drept nealterate ale leninismului.
În ’87–’88, Gorbaciov a devenit tot mai convins de anacronismul doctrinei hegemonice. Nu a spus-o în declarații publice, ci într-o carte de sertar, pe care a distribuit-o doar unor prieteni și care a fost puternic influențată de un volum foarte important în istoria social-democrației, și anume Eduard Bernstein, Despre premisele socialismului. Gorbaciov afirmă în acel moment: „Poate că într-adevăr tot parcursul leninist a fost o eroare”. Fenomenul Gorbaciov este răspunsul ecleziei comuniste la sfidarea cu adevărat reformatoare care este Solidaritatea. Lucrurile merg însă mult mai departe și, la un moment dat, nici Marele Contrareformator nu mai poate să țină totul sub control.
În 1989 asistăm la sfârșitul unui misionarism egocentric și narcisist la nivelul intelectualității.
În 1989 asistăm la sfârșitul unui misionarism egocentric și narcisist la nivelul intelectualității. Aceasta este deopotrivă vocea care articulează noul discurs emancipator și grupul care-și pierde poziția colosală deținută în sistemul comunist. Totodată, se întâmplă ceva foarte interesant cu intelectualii, atât în Europa de Est, cât și în cea de Vest. Este vorba despre ceea ce filosoful francez Olivier Mongin a numit „apariția figurii intelectualului democratic”—un intelectual care în perioada interbelică este doar marginal, neavând impactul pe care îl au figurile profetice. Intelectualul democratic nu este oracular sau misionar. El îmbrățișează, chiar și pe termen scurt, valorile conservator-liberale.
Exemple pentru cazul românesc, înainte de venirea comunismului, sunt Nicolae Carandino (1905–1996), Mihail Fărcășanu (1907–1987) sau Nicolae Steinhardt (1912–1989). Nu cunosc foarte multe cazuri în alte țări din Europa de Est care să fi fost atât de puțin studiate. Sunt un mare admirator al Jurnalului fericirii, dar este păcat, în opinia mea, că textele constituționaliste ale lui Steinhardt nu sunt la fel de mult citite și comentate. Există acolo idei legate de constituționalismul britanic, cu toată tradiția lui auctoniană, idei care, dacă ar fi studiate, ar putea forma o bază pentru ceea ce în România arată încă foarte fragil...
