În arierscenă, o ușă care duce când spre morgă, când spre patul de spital sau către fantasme amoroase. O ușă uneori grea, ca de peșteră sau buncăr atomic, alteori translucidă ca un ochi întors către vis. Este o ușă rotundă uneori o oglindă biografică retrovizoare, alteori un radiotelescop prinzând frecvențele cine știe cărei galaxii. Se deschide și se închide cu sunet de ghilotină. Uneori închiderea ușii înseamnă și trecerea în alt capitol al piesei/vieții. Alteori este un ochi, ochiul spectatorului deschis către infinitul mic al vieții ciliatelor unicelulare. Dar, pentru început, este un fel de osciloscop. Sau mai degrabă un ecograf pornit chiar de mama lui Kati. Pulsează în globul lui ceva stins, misterios, un joc de umbre și degradeuri care încearcă să prindă formă, ritm, ca un fel de inimă sau ca un fetus. Mai apoi, după ce mama lui Kati face câteva reglaje fine, imaginea se clarifică: este un cap de păpușă. Sau o statuetă peste care lumina lasă umbre morbide. Sau poate chiar un copil. Umbrele schimbătoare îl îmbătrânesc, îl transformă în hârcă. Apoi imaginea se descompune pentru o secundă pentru că, printr-un joc anamorfotic al luminii, capul redevine de copil. Ca o bătaie de pleoapă a marelui Vishnu.
În drepta, misterios, un obiect acoperit cu o prelată. Este o inimă uriașă care din când în când pulsează. În stânga scenei este o recepție. Acolo stă o infirmieră a morților. Îndrumă oamenii către moarte. Căci suntem în anticamera morții unde personajele intră mai întâi pe ușa din dreapta însă invariabil ies pe cea rotundă. Infirmiera vrea actele semnate, birocrația morții (fabrica morții din capul lui Andrei) se hrănește cu cifrele acestea. Supraviețuitorii trebuie să le semneze pentru ca mortul să poate fi dus la morgă. Să facă loc în rezerve. Ea este bine informată în ceea ce privește moarte. Știe mereu cu câteva ceasuri înainte cine s-a prăpădit. La ea se închide cercul, la ea se încheie dansul.
Este un dans al fiecăruia și al nimănui. Este un dans ca valurile oceanice. Este un dans care începe cu o arsură în piept, de parcă ți-ar fi împlântat cineva un fier înroșit în inimă. Este un dans etern, născut din mizerie, din suferință, din durere ca o naștere. Este un dans născut fix în vortexul nenorocirii, într-un cartier din Delhi, îngropat, sufocat de gunoaie. Este dansul lui Shiva, distrugătorul și regeneratorul. În timpul dansului, mâinile lui Kati (sau poate Kali, zeița morții) sunt proiectate și multiplicate pe ușa rotundă din fundal ca mâinile dansatoarelor balineze. Shiva este reprezentat mai mereu ca Domn al dansului cu mâini multiplicate și înscris într-un cerc de foc. Dansul lui Kati în perimetrul ușii rotunde din arierscenă este o aluzie la Shiva și la semnificația cercului de foc: distrugător, purificator, regenerator. Dansul Delhi are câțiva pași ficși și face ca personajele să revină iar și iar cu replici cumva stereotipe, dar cu noi semnificații, rostite uneori de chiar aceeași persoană, alteori de altcineva în același perimetru al morții. Astfel, toate personajele piesei trec prin experiența dansului și morții, dansul fericiților nefericiți cum le spune mama lui Kati. Toți, mai puțin infirmiera de la recepție. Pentru că ea este o ființă psihopompă, o călăuză între lumi, este inițiată, are cu ea fișele tuturor morților, duce sufletele dintr-o lume într-alta. A văzut atâția morți și de fiecare își amintește cu atâta precizie, că par vii. Kati află de moartea mamei și i se pare că ne-sentimentele o fac să nu simtă suficient sau deloc durerea. Dar află și de moartea soției lui Andrei, oricum clorotică și isterică, sinucigașă din pricina infidelității soțului îndrăgostit de dansul lui Kati. În altă versiune, mama este supraviețuitoare și moartă este Kati. Sau Andrei află de moartea... oricui... Marele secret e că vom muri cu toții. Fiecare capitol are supraviețuitorii și morții lui. Un fel de repetiție generală a marelui dans final.
Ajutat de textul lui Vîrîpaev, Radu Afrim are câteva invariante interșanjabile sau prinse de aceeași sintaxă mortală: inima care arde, inima străpunsă, inima spartă în mii de bucăți, inima care se află în mărime supranaturală pe scenă, dansul misterelor generării și degenerării, dezbrăcarea și îmbrăcarea rituală ca parte a ritului de trecere. Inima este ritmul nostru natural, cel care din care se naște dansul și, totodată, finalul acestuia. Îmbrățișarea finală, aproape sororală, pe care le-o dă infirmiera înainte de a se despărți de ei este și ea parte a ritualului. Uneori paralelismul merge și mai departe: deși în planuri existențiale diferite personajele vorbesc concomitent, nu doar consecutiv, folosind aceleași vorbe aceleași intonații. Este un palimpsest al diverselor versiuni pe marginea acelorași morți, dar și o suprapunere fenomenologică a experiențelor individuale din universuri paralele (o alternanță de posibilități, destine, personaje în toate variantele posibile ale realității.)
Puțini sunt în cultura română cei care meditează atât de concentrat și fără menajamente asupra morții ca Radu Afrim. Puțini au curajul să evoce cu atâta expresivitate frica și extazul morții (valorificând, firește, textul lui Vîrîpaev) fără să le fie teamă că ideile sau viziunea lor ar putea părea morbide, sordide sau banale. Desigur, comparativ cu lamentația pe tema morții din Pădurea spânzuraților, Dansul Delhi pare o șoaptă însă dimensiunile camerale ale acestei muzici îi permit concizia și o mai mare precizie. O șoaptă camerală în anticamera morții.
Facebook Forum