Neguțătorul din Veneția. Regia Tompa Gábor, Cu Gábor Viola, Balázs Bodolai, Ervin Szűcs, Loránd Farkas, Andrea Vindis, Csilla Albert etc. Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca
Probabil că nu există piesă din repertoriul shakespearian în care să se simtă mai persistent spiritul urât-mirositor al vremurilor decât Neguțătorul din Veneția. Subiectul e arhicunoscut: un comerciant din Veneția, Antonio, încheie un târg cu un cămătar evreu, Shylock, de la care ia un împrumut consistent pentru un prieten cam cheltuitor, Bassanio. Acesta voia s-o pețească pe Portia și, fiind cam scăpătat, avea nevoie de ceva cheag. Bassanio reușește să câștige mâna Portiei. Antonio, în schimb, află că și-a pierdut corăbiile și nu mai poate plăti împrumutul la timp. Zapisul semnat cu Shylock prevedea ca acesta să ia o livră de carne din trupul lui Antonio dacă nu-i plătește. La scadență, Shylock nu vrea înapoi bani, indiferent cât de mulți (i se oferă suma întreită), ci doar o livră din carnea celui care de multe ori îl umilise în public, îl făcuse câine, îl scuipase și-i risipise clienții dându-le împrumuturi fără dobândă (căci legea creștină interzicea camăta, dar legea prieteniei îl obliga pe Antonio să facă împrumuturi). Shylock era supărat și pentru că fiică-sa fuge cu unul dintre prietenii lui Antonio, Lorenzo, și cu o teșcherea de bani. Mai mult decât atât, prin măritiș se creștinează. La procesul lui Antonio apar Portia și Nerissa, camerista ei, deghizate în avocatul Balthazar și secretarul lui. Balthazar spune că în contract e prevăzut ca Shylock să ia doar o livră de carne, dar nicio picătură de sânge și că, de-o picura ceva, va pierde averea. Shylock nu și nu, vrea să ia o bucată de carne din pieptul lui Antonio și, pentru că n-o poate face, își pierde o clipă mințile și sare să-l omoare. Este condamnat pentru tentativă de omor și, pentru că e străin, își pierde averea care revine parte principelului, parte lui Antonio. Mai mult, este creștinat cu anasâna sub amenințarea că altminteri va fi executat. Mai sunt câteva fire secundare (inelele date de Portia și Nerissa aleșilor ca legământ de iubire eternă și cu care aceștia i-au plătit pe avocat și secretarul său, selecția pețitorilor, diversele bilete care circulă în toate părțile) dar ele fac parte din convenția dramatică și abia de sugerează tematica xenofobă și sexistă a piesei. M-am oprit doar la elementele care erau și vor fi vehiculate în continuare drept definitorii ale evreului de curte: rapacitate, cruzime, imoralism, ranchiună. Iar târgul care presupune ruperea unei livre de carne de la piept pare o formulă primitivă a pactului faustic (care implică cedarea sufletului care sălășluiește, nu-i așa? în piept). Ideea cărnii fără sânge pare să facă aluzie la antica minciună care a cunoscut o contorsionată carieră și care pornește de la fabulația protocreștină că evreii exsanguinează creștini.
Este considerată una dintre comediile lui Shakespeare, el însuși o încadrează astfel, dar chiar și-așa, mi se pare o comedie tristă, plină de poncife și idei fixe iudeofobe, cum iudeofobă era perioada istorică în care a fost scrisă și cum a fost și sursa principală de inspirație, Il Pecorone al lui Giovanni Fiorentino, o novela italiană din secolul XIV în maniera Decameronului. Evreii fuseseră alungați din Anglia lui Edward I (adică la sfârșitul secolului XIII) și nu au mai fost reprimiți decât pe vremea lui Cromwell, așadar Shakespeare scria o piesă iudeofobă în absența evreilor. Din edițiile Quarto (primele, așadar) ale operei shakespeariene rezultă că piesa a fost jucată adesea sub numele de Evreul din Veneția așa cum Marlowe, ilustrul său înaintaș, scrisese o piesă cu numele de Evreul din Malta (care prezintă o altă figură odioasă, Barabas). Neguțătorul... e rar jucată tocmai din pricina faptului că piesa, indiferent de intenția dramaturgului, s-a potrivit ca o mănușă curentelor propagandistice antisemite. Naziștii transmiteau piesa la radio după Noaptea de cristal și a fost piesa shakespeariană preferată de Al Treilea Reich. Versiunea lui Tompa Gábor îi face dreptate din multe puncte de vedere. Da, Shylock poate părea aberant, viclean, prădător, beat de răzbunare, dacă nu am asculta cu atenție unul dintre cele mai umane monologuri din piesele shakespeariene : To bait fish withal; if it will feed nothing else, it will feed my revange/ Să momesc în plus peștii, dacă n-o hrăni altceva, îmi va îngrășa răzbunarea, spune el răspunzându-i lui Salerio care-l întreba de ce ține morțiș să ia livra de carne (Act III, sc. I). Este în acest monolog un rezumat al Originilor totalitarismului și o panoramă a sursei tuturor formelor de marginalizare și persecuție.
Fiecare regizor care aduce piesa pe scenă ar trebui să aibă în minte această istorie și controversele ei. Altminteri, este în pericol la tot pasul să cadă în capcana stereotipiilor, indiferent cât de plin de bune intenții ar fi. Versiunea lui Tompa Gábor este provocatoare: ea accentuează contururile personajelor, îngroașă firul faptelor. Nu escamotează, ba chiar scoate în evidență nuanțele antisemite parcă pentru a le exorciza sau a le expune oprobiului public. Este un gest de curaj pentru că multe pasaje din piesă sunt pe muchie de cuțit. În versiunea scenică a lui Tompa Gábor, nu vedem evreul propagandei antisemite care-l considera o boală a creștinătății, un intrus periculos care a intrat în casă pentru a scoate gazdele afară, ci un marginalizat, un înstrăinat, un individ escrocat de o putere abuzivă, judecat de niște impostori, într-o lume în care moralitatea este deturnată de persoane interesate, iar onestitatea este dată în sarcina coteriilor. Shylock ajunge la finalul piesei ca regele Lear: dezonorat, sărăcit, părăsit de fiică și creștinat forțat (apa este turnată obscen dintr-o sticlă agitată ca un penis urinând). Pe ecranele suspendate unde erau proiectate cursul acțiunilor la bursă, selfieuri ale personajelor sau micile prezentări vizuale ale pețitorilor Portiei se vede chipul contorsionat al lui Shylock în momentul în care era botezat cu forța.
Nu, nu este o comedie, este o tragedie și da! piesei regizate de Tompa Gábor ar fi trebuie să i se spună Evreul din Veneția. Deși se râde mult, se dansează, (scenele cu pețitorii care aleg cutia greșită și dispar în trape ca Don Giovanni în iad sunt chiar comice), asistăm la un început de bătaie cu frișcă, personajele glumesc gălăgios și par animate de sentimente fundamentale (dragoste, prietenie), cu toate acestea nimic nu pare suficient de puternic, de convingător/constrângător pentru a-i face mai buni pe eroii piesei. Gratiano este un grobian antisemit, Antonio nu scapă ocazia să-l bruscheze și să-l scuipe pe Shylock. Se duc sub balconul lui Shylock să-i cânte o serenadă Jessicăi însă sunt mascați cu măști de porc. Cu măști de porc pe figură o răpesc pe Jessica. Mai apoi, fata este hărțuită de mai toată lumea în calitatea ei de conversa și este scuturată până la ultima centimă de banii furați de-acasă. Soțul ei, creștin și gelos, nu pare să dea prea mult pe cinstea ei. Speranțe mai sunt. Nu pentru gașca lui Antonio, care transformă balul de nuntă într-o bacanală orgiastică. Mai degrabă pentru Shylock. În final, după botezul mai violent ca un viol colectiv (mai violent chiar decât scena în care Antonio este adus la judecată iar Shylock vrea să-i smulgă livra de carne de pe piept), Shylock pleacă șerpuit, printre rândurile de spectatori, în sus, pe scările care duc spre ieșirea din sala de spectacol. Ajuns la oarecare depărtare, scoate kippah din buzunar și și-o pune pe cap. Și pentru că piesa așa începe, cu o incantație monotonă și îndelungată (Israel, Israel) este de presupus că Shylock se îndreaptă către pământul sfânt pentru a exorciza violul, macularea, pervertirea. Piesa lasă în urmă o dâră de miros greu, în versiunea lui Tompa Gábor, un amestec de mosc, tămâie și sulf.
Facebook Forum