Este trista constatare în Le Monde, acum că epidemia a reizbucnit în mai multe țări asiatice (dar și în România se menține la un nivel ridicat). Liderii celor 27 de țări din UE vor avea ocazia să discute asta azi, la summitul virtual, prin video, care marchează sfârșitul președinției croate a Uniunii. De la 1 iulie, Germania preia președinția UE de la Croația și ea va fi urmată, în prima jumătate a anului viitor, de Portugalia.
Angela Merkel (Mutti, cum i se spune cu afecțiune, prin antifrază, dat fiind că nu are copii) anunțase însă deja, cum o citase Die Zeit, că nu se așteaptă deloc să obțină astăzi o unitate a celor 27. Ba chiar, la videoconferința de azi liderii se vor forța și să ignore problemele premierului Cehiei Andrej Babiš, miliardar care pe moment este oaia neagră a UE, ținta unor mari manifestații acasă și căruia Parlamentul European îi cere insistent să-și rezolve conflictele de interes privind uriașele fonduri agricole europene pe care firmele lui le primesc deși el este șeful guvernului țării.
Pentru Merkel, această președinție UE de 6 luni a Germaniei va fi încununarea carierei sale politice. Merkel va lucra îndeaproape cu șefa Comisiei UE Ursula von der Leyen, care i-a fost colaboratoare apropiată în guvern. A doua jumătate a anului va fi astfel foarte „germană”, în coordonare cu Franța lui Emmanuel Macron.
Practic, în acest lanț de nesfârșite crize ce par a duce la un mult-anunțat colaps, mai toată lumea e fericită acum să se lase până la sfârșitul anului în mâinile lui Mutti.
Staatsterrorismus!
Mutti care va trebui, printre alte lucruri de o complexitate extremă pe care le are pe cap, să găsească și o modalitate de a redefini relațiile cu Vladimir Putin, acum că justiția germană a decis că Rusia e vinovată de asasinarea, anul trecut în Berlin, a unui opozant cecen originar din Georgia.
Întreaga presă germană amintește azi detaliile, cum asasinul rus, prins atunci imediat, intrase în Germania sub o falsă identitate și cum el l-a împușcat pe Zelimhan Hangoșvili în plină zi, chiar în parcul public Tiergarten din Berlin.
Staatsterorismus! este titlul din Süddeutsche Zeitung; Berlinul trebuie să reacționeze! scrie și Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), care aduce ca detalii faptul că victima, în vârstă de 41 de ani în momentul asasinatului, condusese o grupare armată cecenă anti-rusă în anii războiului din Cecenia și ulterior, scrie FAZ, „a lucrat pentru serviciile secrete ale Georgiei și Ucrainei și posibil și pentru cele americane”.
De la colapsologie
Pe fundal de pandemie, criză economică și socială și deteriorarea tuturor relațiilor internaționale, nu e de mirare că mulți cad pradă colapsologiei, devenind adepți fremătători ai teoriei colapsului iminent al Occidentului. Despre asta au scris recent atât Courrier International în Franța, cât și Daily Telegraph în Marea Britanie.
Mișcarea aceasta s-a răspândit în urma publicării cărții lui Jared Diamond Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed (2005). E drept că odată cu președinția lui Donald Trump și cu apariția în Europa a unor lideri autoritari precum Viktor Orbán, sau în marginea ce părea solidă a Europei, Recep Tayyip Erdogan, argumentele colapsologiei încep să capete o oarecare consistență. Zilnic, structuri care păreau solide se destramă, lucru văzut și ieri, când NATO a anunțat, la cererea Franței, o anchetă împotriva Turciei, în urma unui incident implicand nave turcești în Mediterana.
Le Figaro precizează că o fregată franceză a fost ținta radarului navelor turcești care escortau un cargou ce părea a transporta arme destinate Libiei, violând astfel embargoul internațional.
Membrul NATO care e Turcia este implicat, cum am mai scris-o, în războiul civil din Libia: Turcia sprijină guvernul de la Tripoli, cel recunoscut internațional, dar care e doar o coaliție heteroclită, foarte firavă pe plan militar, în vreme ce Rusia (ca și Egiptul vecin și alte țări arabe) îl sprijină pe mareșalul Haftar, cel ale cărui trupe domină toată partea răsăriteană a țării, Cirenaica.
În Elveția, Le Temps din Lausanne a publicat o impresionantă anchetă asupra mercenarilor lui Putin în Libia, așa-numita „companie Wagner”.
În Rusia, Kommersant atrage azi atenția asupra articolului publicat ieri de Putin în revista conservatoare americană National Interest. Pornind de la lecția celui de-al Doilea Război Mondial, Putin acuză în acest articol țările occidentale, dar mai ales Polonia, că ar căuta să „ascundă sub covor trădarea de la München” (e vorba de Acordul de la München, din 1938, prin care lui Hitler i s-a permis anexarea regiunii Sudeților din Cehoslovacia).
Ungaria condamnată pentru „legea Soros”
Și pentru că a venit vorba despre autoritarul Viktor Orbán: tot ieri, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis împotriva Ungariei în cazul legii care limitează activitatea ONG-urilor care primesc finanțare din străinătate, așa-numita „lege Soros”.
Legea, adoptată în 2017, obligă ONG-urile care primesc parte de finanțare din străinătate să-și declare sursele. Curtea a considerat că asemenea limitări constituie o discriminare si că sunt contrarii liberei circulații a capitalurilor în UE. În ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private și de familie, tribunalul UE a amintit că autoritățile publice trebuie să se abțină de la orice ingerință nejustificată în viața persoanelor. Obligațiile de declarare și de publicitate prevăzute de "Legea transparenței" limitau acest drept.
Vieți revăzute și adăugite
În sfârșit, la rubrica culturală, Le Canard Enchaîné publică (doar pe hârtie) cronica unui foarte erudit și ludic eseu de Julia Kerninon, Haosul nu produce capodopere (Le chaos ne produit pas de chefs-d'œuvre, PUF 2020) despre cum marii scriitori își romanțează viața, nevrând s-o lase pe mâinile nerespectuoase ale biografilor. E vorba așadar de arta autopromoției.
Aflăm astfel că lui Faulkner îi plăcea să se pretindă ieșit dintr-o familie de fermieri (în realitate familia lui era înstărită și exploata terenuri agricole), dar mai aflăm și că autorul lui Nechemat în țărână era atât de obsedat de imaginea lui încât ziariștilor le punea condiția să corecteze și să aprobe interviurile, odată transcrise.
Mai aflăm cum Kerouac povestea în realitate bețiile și excesele altora, iar nu pe ale lui; că Hemingway n-a luptat pe front (asta se știa), pentru că fusese șofer de ambulanță pentru Crucea Roșie; la fel, în Paris el trăise pe banii soției, o moștenitoare bogată; și tot așa, Steinbeck a ascuns întotdeauna rolul soției sale, Carol, în geneza impresionantului Fructele mâniei, aceea găsind chiar și titlul de neuitat (Grapes of Wrath).
Sticla de bourbon, ținută la vedere lângă mașina de scris, pe care Hemingway și Faulkner o începeau încă de dimineață, era parte din imaginea lor de duri, iar nu o pedeapsă și o meteahnă, o tară medicală. Autoarea îl citează pe Paul Theroux care spunea despre John Irving „abia când s-a aflat că practica lupta, oamenii au început să-l considere un scriitor serios”. Iată cum se poate intimida un juriu literar! Iar gloata, desigur, vrea mituri, publicul dorește oricum să fie mințit.
Asta îmi amintește, pentru a încheia, una din anecdotele mele preferate spuse de un biograf despre un scriitor: când James Joyce trăia la Zurich, povestește Richard Ellmann, i-a venit odată un executor judecătoresc pentru impozite și chirii neplătite și a rămas tulburat să găsească un apartament gol, decorat doar cu cărți.
— Herr Doktor, l-a întrebat portărelul helvet pe Joyce, căci așa e politețea vizavi de datornicii cu ochelari, pot să vă întreb câți bani aveți la dumneavoastră?
A plecat definitiv cu cei zece franci pe care Joyce i-a pescuit triumfător dintr-un buzunar găurit, unde îi plasase calculat și preventiv. “Larvatus prodeo” (Avansez mascat), cum ar fi zis Descartes.
Facebook Forum