Gheorghe Ursu. Povestea disidentului ucis de Securitate spusă de fiul acestuia

Miercuri, 17 noiembrie, se împlinesc 36 de ani de când Gheorghe Ursu a fost torturat și ucis în închisoare de către Securitate. Fiul său, Andrei Ursu, noul director al Direcției Științifice a Institutului Revoluției Române, discută despre curajul tatălui, dar și despre nevoia de a le face dreptate victimelor comunismului.

Sunt aproape 32 de ani de la revoluția din 1989, în care aproape 1.000 de oameni și-au pierdut viața doar după fuga lui Ceaușescu, pe 22 decembrie. Pentru familiile și prietenii victimelor nu există încă dreptate – deși se știe cine a tras în revoluționari, Dosarul Revoluției s-a împotmolit pe drum. În urmă cu doar o săptămână, acesta a fost retrimis definitiv la Parchetul Militar datorită unor „aspecte considerate neregularități” ale rechizitoriului. Infracțiuni considerate crime împotriva umanității rămân în continuare nejudecate.

Cu doar 4 ani înainte de Revoluție, un alt eveniment sângeros avea loc în penitenciarul din Calea Rahovei. Atunci, opozantul regimului ceaușist, Gheorghe Ursu, murea în urma torturilor și bătăilor Securității.

Deși la prima vedere nu par să aibă vreo legătură una cu cealaltă, evenimentele se intersectează la nivelul unei singure persoane – Andrei Ursu, fiul disidentului. Europa Liberă a vorbit cu el despre istoria tatălui său, dar și despre planurile legate de Institutul Revoluției Române și continuarea anchetei în Dosarul Revoluției.

Am dat de Andrei Ursu când tocmai ce ieșise de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Procesul îl avea drept martor pe Radu Filipescu, un fost disident anticomunist ce fusese bătut în 1987 în închisoare cu aceeași cruzime ca tatăl lui Andrei Ursu.

Motivul? Să contracareze opinia judecătoarei Mihaela Niță, de la Curtea de Apel București, care i-a achitat pe torționarii lui Gheorghe Ursu. Aceasta și-a justificat decizia prin faptul că Securitatea nu a mai fost violentă cu opozanții regimului după 1985, fapt contrazis de „zeci de volume de mărturii și probe” pe care Andrei Ursu le-a depus în instanță.

Europa Liberă: Cum a fost procesul de la ICCJ?

Andrei Ursu: A fost greu. Mie mi s-a părut că instanța, cel puțin 2 judecători, au fost în general ostili. Asta a fost impresia mea. S-au purtat într-un fel ostil și cu martorii noștri. Doar un martor a fost audiat – disidentul Radu Filipescu – căruia i-au limitat în așa fel răspunsurile la întrebări încât practic au scăzut din valoarea lor probatorie, din cauză că-l întrerupeau tot timpul. Judecătorii spuneau să mergem mai repede, că n-au timp, că e târziu, că au și alte cauze și a trebuit să renunțăm la mai multe dintre întrebările pe care le aveam pentru martor, care erau relativ importante pentru stabilirea situației premisă.

Europa Liberă: Dacă e să ne uităm la câteva decizii recente, ce părere aveți de cea a ICCJ legată de Dosarul Revoluției?

Andrei Ursu: Păi decizia asta era de așteptat, pentru că era prost făcut dosarul, cu greșeli procedurale. Însă ce e mult mai grav este că dosarul e o făcătură. Este un rechizitoriu bazat pe narațiunea securiștilor. Piesele cele mai importante ale probatoriului vin de la securiști.

Ei bine, în realitate sunt mii de volume cu probe în care adevărații martori, revoluționarii, militarii, răniții, familiile răniților spun o altă poveste. Dacă te uiți atent, sunt documente medicale în care victimele au fost împușcate cu gloanțe de calibre pe care armata nu le avea. Am găsit că aceste arme se aflau în dotarea Securității. Am găsit probe în acest sens – procese verbale de predare-primire a armamentului Securității către Armată din ianuarie 1990.

Mult după ce Securitatea a pretins că ar fi depus armele. Am găsit zeci de mii de gloanțe lipsă când au predat și muniția în ianuarie 1990, către Armată. Am găsit recent, printre multe alte documente medicale, o radiografie a unei victime din seara de 22 decembrie 1989, cu un glonț în ea de calibrul nouă – calibrul pistoalelor Makarov ale Securității. Sunt atât de clare lucrurile, încât e strigător la cer că acest dosar încă se împotmolește în chestiuni procedurale și s-a întors tot la Procurorii militari, care au încercat până acum să mușamalizeze aceste probe. Procurorii militari nu vor prinde curaj, nu vor avea capacitatea să-și schimbe optica și să-i ancheteze pe securiști.

Europa Liberă: Aș vrea să ne întoarcem puțin la Gheorghe Ursu, tatăl dumneavoastră. Printre momentele remarcante se numără opoziția sa în calitate de inginer constructor față de demolarea clădirilor istorice și de reabilitarea celor afectate de cutremurul din ’77. Ce vă amintiți legat de acel moment și cum s-a opus, mai exact, acesta planurilor lui Ceaușescu?

Andrei Ursu: Imediat după cutremur, tata, ca inginer constructor, a fost implicat în consolidarea blocurilor de pe Bulevardul Magheru, la Patria. Și foarte curând, după pornirea acelor consolidări, a participat la o ședință cu Nicolae Ceaușescu, pe 4 iulie 1977, la 4 luni după cutremur, în care Ceaușescu le-a ordonat tuturor factorilor de răspundere – edili, primarul, viceprimarul, miniștrii, șefii inspectoratului de construcții – să închidă șantierele de construcție cu amenințarea poliției și a procuraturii.

Cu ocazia asta, a fost prima dată când l-a văzut pe viu pe Ceaușescu. Și a văzut cât de nebun, de paranoic și de criminal e. Fiindcă să pună capăt consolidărilor respective însemna să-i condamne la moarte pe toți locatarii, zeci de mii de oameni, că erau mii de clădiri implicate, cu grade mai mari sau mai mici de pericol să se dărâme la un nou cutremur.

Europa Liberă: A existat vreun moment în care acesta s-a adresat direct dictatorului? V-a descris cumva schimbul de replici?

Andrei Ursu: Era o sală foarte mare, erau câteva sute de oameni. Era o atmosferă de gheață mormântală. Tata, la un moment dat ne-a spus asta, și-a făcut un mare proces de conștiință că nu s-a ridicat atunci singur deși, cumva, se pregătise fiindcă simțea că dacă li se impune așa ceva, ar trebui măcar el să se ridice. Și a recunoscut că s-a simțit îngrozitor de terorizat de atmosfera de gheață, de faptul că niciunul din anturajul lui Ceaușescu și specialiștii de rang înalt – era și viceprimarul Georgescu, care era inginer, – n-au zis nimic.

Tata s-a gândit că măcar el ar fi trebuit să spună ceva și s-a simțit foarte vinovat că nu s-a ridicat el să-i spună. Acum, șansele ca el să fi avut efect, nu se știe. Ar fi fost șanse mici (să-l asculte Ceaușescu, n.r.) sau poate că l-ar fi băgat la închisoare imediat. Fiindcă asta spunea Ceaușescu, care-i amenința cu poliția și procuratura dacă mai continuă consolidările.

Deci cumva, faptul că a avut ocazia să trimită o scrisoare la Europa Liberă și măcar așa a ajuns la public, în retrospectivă poate fi considerat un lucru mai bun decât dacă s-ar fi ridicat atunci în fața lui Ceaușescu. Fiindcă în fața lui n-ar fi avut un asemenea ecou. Dacă se ridica acolo, Ceaușescu îl aresta imediat.

• Notă explicativă: Ceaușescu, speriat de ideea cum că cineva l-ar fi putut vâna de pe șantierele de reabilitare, deschise după cutremur, a decis oprirea consolidărilor și astuparea craterelor din blocuri. Clădirile sunt și astăzi neconsolidate, riscând să se prăbușească la un cutremur de intensitate mai mare.

Europa Liberă: Ce vă amintiți de tatăl dumneavoastră când Securitatea începuse să-l urmărească? Cum vi-l amintiți pe Gheorghe Ursu, tatăl, față de Gheorghe Ursu, disidentul, în acea perioadă?

Andrei Ursu: În 1977 toamna, el a scris scrisoarea și a fost la un târg la care era o cunoștință trimisă de la Paris, era la standul belgian și era în legătură cu un prieten de-al tatălui de la Paris, Camil Baciu. M-a rugat pe mine să-i duc scrisoarea ei. Eu eram tânăr, el era mai bătrân, ar fi bătut la ochi dacă se ducea. Așa s-a gândit, că eu trec neobservat.

M-am dus și i-am strecurat scrisoarea în mână. Aceasta a refuzat fiindcă i-a văzut numele lui Ceaușescu în textul respectiv. S-a speriat deși era româncă cu cetățenie belgiană. După aia, n-a mai găsit pe nimeni care să i-o ducă și a dus-o el însuși. Sau mai bine zis, a rescris-o când s-a dus în 1978, la Paris, și s-a întâlnit cu Virgil Ierunca. Ierunca îl știa de câțiva ani. Însă scrisoarea nu a semnat-o cu numele lui, deci n-a fost un act deschis. A semnat-o „un arhitect din București”.

Iar Ierunca i-a zis „Uite, ca să nu existe suspiciuni că tu mi-ai dat scrisoarea, nu o să o difuzez la Europa Liberă acum, când ești aici.” A amânat până pe 4 martie 1979, când a făcut obiectul a 2 emisiuni, una după alta, pe 4 și 5 martie 1979 la „Povestea vorbei”.

Europa Liberă: V-a spus vreodată când era urmărit? Și-a exprimat îngrijorarea?

Andrei Ursu: Da, era îngrijorat. Dar, sincer, era un tip foarte optimist. Nu era dispus să-și schimbe modul de viață. A continuat să asculte Europa Liberă acasă, a continuat să țină afișe pe perete la serviciu, niște manifeste anti-totalitare pe care șeful institutului tot îl punea să le dea jos. Deci a rămas un personaj incomod pentru Securitate și, în continuare, a mai scris încă o scrisoare la Europa Liberă – în 1981.

Europa Liberă: A existat vreun moment în care tatăl dumneavoastră a ezitat să trimită aceste scrisori? Sau era un disident convins?

Andrei Ursu: Era convins. Pentru el, Europa Liberă însemna foarte mult, era un fel de oxigen pentru poporul român care, altfel, era umilit și îngenuncheat de această situație. Pe el îl durea mocirla morală, nu atât mizeria materială.

Mizeria morală în care se zbătea un popor, care-l ura pe Ceaușescu, dar îl aplauda din cauza terorii în care era ținut, din cauza Securității, a informatorilor, că-i toarnă lumea. Laitmotivul din jurnalul său, pe care nu l-am recuperat și care e menționat în dosarul lui penal era „Trebuie să fac ceva. Nu pot lăsa să curgă această situație”.

Europa Liberă: Și-a făcut griji că va fi arestat? V-a spus asta?

Andrei Ursu: Da, săracul. Așa optimist cum era, a simțit cum se strângea lanțul. Prin toamna lui 1985 a simțit că ceva nu e în regulă fiindcă nu i-au dat jurnalul înapoi. S-a dus să-și ceară jurnalul înapoi. Că a zis că dacă s-a terminat ancheta politică să-i dea jurnalul. Securistul institutului i-a spus: „Lasă, bă, că de-abia acum începe greul”. Tata s-a speriat și s-a gândit că s-ar putea să-l aresteze.

În acea perioadă, mai avea niște fragmente – jurnalul din Grecia și niște fragmente de jurnal mai închegate, ca niște povestiri. Era un pamflet, „1 mai”, foarte tare. S-a publicat în 1990. Au fost niște fragmente publicate în anii '90. Din acele fragmente, erau caiete de jurnal pe care mi le dăduse mie atunci și mi-a spus să le iau și să le ascund, dar să nu spun unde sunt.

Eu nu l-am intrebat ce vrea să zică, dar m-am prins. A fost un moment cumplit, m-am simțit îngrozitor, mi-am dat seama ce înseamnă chestia asta. Înțelegeți probabil, el se gândea că dacă-l arestează și torturează, macar atât, să nu știe unde sunt, astfel încât să le găsească (securiștii, n.r.) și să mă prindă și pe mine. Ăsta a fost un indiciu că se aștepta la ce a urmat, chiar așa optimist cum era el.

Un alt indiciu a fost în martie 1985, în timpul unui interogatoriu în care Securitatea i-au cerut numele unor prieteni. După faza asta cu Europa Liberă, când îi întâlnise pe Monica Lovinescu, pe Virgil Ierunca etc., prietenii cu care colaborase, îl cunoștea și pe Gelu Ionescu de la Europa Liberă, despre acesția spunea că i-a cunoscut, că le-a dat scrisoarea, că nu era nimic de ascuns.

El nu se considera vinovat, n-a incercat să ascundă că era autorul scrisorii. Dar când l-au întrebat (securiștii, n.r.) despre prieteni, s-a gândit că îi pune în pericol fiindcă el avea multe informații despre prietenii lui cu concepții dușmănoase. Avea un grup mare de prieteni intelectuali, în general scriitori sau regizori, cu care încerca un fel de celulă de rezistență intelectuală. N-a fost un complot propriu-zis, dar a incercat să facă ceva. Toată povestea asta a apărut în jurnalul lui.

Când (securiștii, n.r.) au început să-l întrebe „Cine ai vrut tu să citească asta”, a spus: „Refuz să scriu numele respectivului pentru că mi-e prieten”. Ei și-au dat seama că aveau nevoie de declarații scrise, semnate, ca să-i atragă pe aceia într-un proces.

Din martie, au început să-l amenințe. Torționarul i-a zis că-l aruncă pe fereastră. În seara aia, la începutul lui martie i-au spus „Vezi că ai familie, ai copil. Vezi că o să ai necazuri. Îți asumi această răspundere pentru ei?”

Ăsta a fost un mare șoc pentru tata. A venit în seara respectivă acasă, nu-l mai văzusem niciodată atât de disperat. Era un om optimist, calm, măsurat, stăpân pe el. În seara aia n-a fost stăpân pe el, i-am simțit un nod în gât, lacrimi în ochi. Ne-a spus toată povestea asta și ne-a zis așa: „Nu vă supărați pe mine, dar nu pot face așa ceva (să-și toarne prietenii, n.r.). N-aș mai fi eu însumi.” Bineînțeles, i-am zis că suntem alături de el. Ne-a luat în brațe.

Europa Liberă: A fost un moment în care simțeați că aveați să fiți arestat inclusiv dumneavoastră?

Andrei Ursu: Am murit de frică, absolut. Bine, cea mai mare groază nu a fost atunci când era el arestat. Atunci eram îngrijorat pentru el – mi-era frică și atunci. Dar cea mai mare groază a fost după ce am aflat că a fost ucis și l-am văzut torturat, bătut. Avea semne de violență pe față, vânătăi. Schingiuit pe spinare. Am rămas șocat pentru restul vieții.

Europa Liberă: După moartea tatălui dumneavostră, statul a încercat să-i condamne pe vinovați, pe Marian Pârvulescu și Vasile Hodiș. Știm că, în octombrie 2019, au fost achitați. Privind acum în retrospectivă, la doi ani de la luarea deciziei respective, ce sentimente trăiți?

Andrei Ursu: O profundă dezamăgire că mai există oameni în sistem, în justiție, mulți ani au fost și procurorii din Parchetele Militare care au făcut jocul Securității la greu, că au rămas ușor influențabili sau înfricoșați de fosta Securitate. E incredibil de greu să-mi imaginez neverosimila influență pe care o mai au asupra unor oameni fără caracter, înfricoșați.

Europa Liberă: Ce se mai știe de soarta lui Pârvulescu și Hodiș?

Andrei Ursu: Păi azi au fost la proces (16 noiembrie 2021, n.r.) și sunt în continuare inculpați. Noi am făcut apel după decizia din octombrie 2019 și am ajuns la Înalta Curte. Uitați, de doi ani se tergiversează, merge foarte greu.

Andrei Ursu, noul director al Direcției Științifice a Institutului Revoluției Române (IRRD'89)

Europa Liberă: Ce puteți să ne spuneți despre rolul dumneavoastră legat de Institutul Revoluției?

Andrei Ursu: Asta e o situație pe care încă nu am spus-o în public, dar urmează. Vă spun așa: Institutul ăsta, ani de zile, a evitat să rezolve cea mai dureroasă întrebare legată de Revoluția Română: cine a tras în noi după 22 (decembrie 1989, n.r.).

Fiindcă după fuga lui Ceaușescu au mai murit 1.000 de oameni, mai mulți decât înainte. Recent, Iliescu și-a dat demisia, cei de la IRRD l-au dat jos pe Voican și pe directorul științific, Constantin Corneanu. În aceste condiții, a venit o propunere de la IRRD să vin eu acolo și să preiau Direcția Științifică. Știau că am acces la dovezi și dosare, știau că am scris cartea „Trădători și mistificatori – Contrarevoluția Securității în decembrie 1989”. Petre Roman venise la lansarea cărții.

Inițial, nu am dat curs propunerii. Însă, cu timpul, le-am cerut niște garanții – în primul rând, să asigure independența cercetării științifice, apoi să pună un nou președinte. Am cerut să fie un om independent, așa că l-am propus pe Gabriel Andreescu – un fost disident. Au acceptat totul (cei de la IRRD, n.r.), inclusiv noul program de cercetare.

Europa Liberă: Când vi s-a propus să fiți numit director al Direcției Științifice?

Andrei Ursu: La începutul lui octombrie. Atunci, am observat că au acceptat noile propuneri. Noul program de cercetare a fost aprobat de Colegiul Național al Institutului, ca și noul Consiliu Științific, în care am obținut participarea unor nume sonore, Dennis Deletant, Mark Kramer de la Harvard, Stefano Bottoni, un specialist al istoriei României și țărilor est-europene din Italia, profesorul Adrian Miroiu, Lavnia Stan de la St. Francis Xavier University din Canada, Bogdan Murgescu - și alți profesori de calibrul ăsta care cred că vor asigura de acum înainte o independență științifică și o rigurozitate a demersului științific la IRRD.

Europa Liberă: Țineți legătura permanent cu ei?

Andrei Ursu: Bineînțeles. Fiindcă acum scoatem la concurs postul de cercetători – avem nouă posturi. Mi se pare esențial și urgent să începem cercetarea pe dosarele astea de care vă spun, care așteaptă să fie, în sfârșit, dezlegate. Noi știm ce e acolo, le-am cam parcurs fugitiv.

Europa Liberă: Și credeți că, odată cu venirea dumneavostră în funcție la IRR și cu schimbarea conducerii, puteți include aceste dovezi în dosarul Revoluției?

Andrei Ursu: Asta e speranța. Facem studiile, facem cercetare serioasă. Prin coroborare punem documentele și sursele cap la cap și, încetul cu încetul, sperăm ca IICCMER-ul (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc) se va alia cu noi. IICCMER are chiar responsabilitatea să facă cereri penale acolo unde găsesc probe pe care noi le vom pune la dispoziție asupra unor crime făcute în perioada comunistă. Speranța noastră e să-și facă datoria nu doar pentru crimele din anii 50, care nu au aceeași miză precum Revoluția.

Europa Liberă: V-ați impus un termen limită pentru adunarea acestor dovezi?

Andrei Ursu: Avem un plan de cercetare pe care o să-l fac public în curând. Avem un orizont de un an și jumătate în care vom scoate la iveală cât de multe studii putem, dar în care să tragem, cum ar veni, o linie de progres de etapă, în care să scoatem măcar vreo 7-8 teatre de acțiune. Nu poți să analizezi ce s-a întâmplat în toată țara. În acest an și jumătate vrem să facem ceva lumină asupra acestor acțiuni ale Securității și să tragem niște concluzii de etapă prin studii, rapoarte de cercetări și, eventual, poate niște monografii pe aceste subiecte și sperăm ca IICCMER-ul să dea un semn de interes să facă plângeri penale.