Peste 20 de procurori din perioada regimului comunist și zeci de profesioniști ai Securității și Miliției lui Ceaușescu au fost implicați în înăbușirea Revoltei de la Brașov din 1987. Dosarul în care sunt cercetați torționarii muncitorilor brașoveni a fost transferat acum un an la Secția Specială de Anchetare a Magistraților, deși Parchetul Militar audiase circa 600 de martori. Nu există niciun vinovat, doar cele 61 de victime plus familiile lor hărțuite în ultimii ani ai regimului Ceaușescu. Torționarii lor, care mai sunt încă în viață, se bucură de pensiile speciale date, în ultimii ani, în mod egal, militarilor care au fost în Afganistan, polițiștilor care au fost în Kosovo, foștilor milițieni sau foștilor ofițeri de securitate.
La fel ca în celelalte dosare istorice, Revoluția și Mineriadele, există motive de tergiversare a găsirii vinovaților, după cum cred specialiștii Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care sugerează că unii dintre magistrații, care i-au anchetat pe muncitorii din Brașov, ar mai fi încă activi și că acesta ar fi fost pretextul mutării dosarului de la Parchetul Militar la Secția Specială.
Liderii PNL, care au preluat recent guvernarea, promit să desființeze această Secție, dar în parlament nu există o majoritate favorabilă, iar noul premier a declarat ca nu va folosi o ordonanță de urgență în acest scop.
Nu există, deci, niciun vinovat pentru schingiuirea și încarcerarea celor care au participat pe 15 noiembrie 1987 la protestul de la Brașov. Nici măcar celebrul Ristea Priboi, fost deputat PSD și fost consilier al premierului Adrian Năstase, despre care povestește Werner Sommerauer, unul dintre participanții la revolta de acum 32 de ani. Sommerauer era administrator la Liceul Sanitar și mai fusese arestat în 1979 când a aderat la Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Români. De data aceasta, la perchiziție, au găsit în casa lui nu doar documente pe care le strânsese după ce mulțimea devastase Consiliul Județean, dar și benzi cu emisiuni înregistrate de la Europa Liberă.
Sommerauer s-a alăturat grupului de muncitori, care plecaseră de la Steagul Roșu, duminică, 15 noiembrie, înainte de prânz, după ce muncitorii Secției 440 „Matrițe” refuzaseră cu o seară înainte să muncească, fiindcă pe fluturașii de salariu primiți leafa lor a apărut înjumătățită, iar în dreptul rubricii „reţineri” era scris cuvântul „social”.
Era perioada în care nu se găsea mâncare, fiindcă produsele alimentare erau trimise în mare parte la export, curentul electric se întrerupea pentru economie și salariile se reduceau la rândul lor. Totul pentru că Nicolae Ceaușescu a decis în 1981 că România nu trebuie să mai aibă datorii externe. Cele 11 miliarde dolari, datoria totală pe care o avea țara, au fost plătite în 1989.
După ce a sosit și schimbul unu, muncitorii de la Steagul Roșu au spart geamurile sediului administrativ și s-au adunat la porțile uzinei în număr de aproape 4000. Înainte de prânz au hotărât să meargă la sediul Comitetului Judeţean al Partidului Comunist. Inițial grupul curajoșilor nu era mai mare de 500. Pe drum au strigat „Vrem mâncare şi căldură!”, „Vrem banii noştri!”, „Vrem lumină şi căldură!”, „Vrem pâine fără cartel”. Până au ajuns în centrul Brașovului, coloana a tot crescut cu lucrători de la Hidromecanica, de la Tractorul, studenți și alți locuitori, iar lozincile s-au transformat treptat în „Jos Ceaușescu”, „Jos comunismul”. Odată ajunși la Consiliul Județean, protestatarii au intrat în forță, au expus belușugul de alimente din care se înfruptau nomenclaturiști în acea zi de alegeri locale, au aruncat pe geam documente, dar și un portret al dictatorului mare de 15 metri pătrași, ars ritualic ulterior.
Werner Sommerauer, care atunci avea 51 de ani, spune că a fost arestat, fiindcă unul dintre muncitorii din coloană l-a recunoscut și trădat. A urmat o anchetă mai blândă în Brașov și alta mai dură la București: „căpitanul care mă ancheta mi-a pus pistolul în gât în fața lui Ristea Priboi. Nici Priboi nu s-a lăsat mai prejos: m-a lovit peste palme, m-a întins pe masă și m-a lovit peste tălpi atât de tare, încât îmi crăpaseră tălpile. Mă considerau unul dintre organizatorii evenimentului și pentru că eram radioamator. S-a crezut că eu am fost cel care a transmis în Occident informațiile despre mișcare, dar se înșelau.” (S.Olaru, M.Oprea, Ziua care nu se uită, 15 noiembrie 1987 Brașov, Polirom, Iași, 2002, p.98)
Sommerauer a făcut parte din lotul celor 61 de „huligani” arestați după revolta muncitorilor brașoveni din 15 noiembrie 1987 și povestește cum a fost anchetat 24 de ore din 24 vreme 17 zile: „cred că am dat vreo 60 de declarații în perioada asta. Dar ce am scris, nu mai pot să spun. Pentru că vedeam în ceață, auzeam foarte prost, nici nu mai știam pe ce lume mă aflu”. Din relatările lui se pot face conexiuni și spre alți anchetatori, procurori sau ofițeri de securitate, care după 1990 au făcut cariere în afaceri. Sommerauer a fost deportat la Tulcea și a executat o pedeapsă de 3 ani „la locul de muncă”.
În timpul anchetelor, torționarii aveau ordine să nu le lase urme celor arestați, dar să-i epuizeze fizic și psihic, în așa fel încât la procesul care urma să aibă loc cu ușile deschise la începutul lunii decembrie, totul să fie un spectacol plauzibil, inclusiv pentru corespondenții de presă străini.
Informațiile despre Revolta din Brașov au apărut pentru prima data în media britanică. Ambasadorul Israelului din epocă, Yosef Govrin, scrie în cartea lui, Relaţiile israelo-române la sfârşitul epocii Ceauşescu (Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2007, p.132) despre traseul acestei știri din București la Londra: a fost o relatare făcută de Silviu Brucan unui diplomat strain și „prima ieșire la rampă a lui Brucan ca potrivnic al lui Ceaușescu”. Brucan se exprimase destul de dur, explicând că muncitorii refuză statutul de sclavi.
Revolta muncitorilor din Brașov, numită și revolta șubelor, după îmbrăcămintea muncitorilor care au ieșit pe stradă să-și strige nemulțumirile, s-a încheiat prin condamnarea și deportarea grupului de 61 de „vinovați”, după 17 zile de anchetă dură și sub presiune internațională, fiindcă în cele din urmă procesul s-a făcut cu ușile deschise, cu participarea presei, inclusiv corespondenți internaționali.
La Radio Europa Liberă, Vlad Georgescu, directorul de atunci al Departamentului pentru România îl avertiza cumva pe liderul de la București despre ce avea să vină:
„Ceaușescu nu poate spune în niciun caz că semnele prevestitorare de furtună nu au apărut din timp: greve locale au loc de multă vreme în industria românească, la fel și răzmerițe în satele Banatului și Maramureșului. Studenții și-au manifestat și ei nemulțumirile; manifestele răspândite nu o data pe străzile orașelor românești, inscripțiile scrise în fugă pe ziduri – toate acestea indicau de multă vreme o tensiune care acum a atins punctul de fierbere. (…) Se cer acum măsuri grabnice pentru îndreptarea situației; se cere eliberarea imediată a celor arestați după 15 noiembrie; se cere analizarea responsabilă a cauzelor care au generat starea de criză și se cere schimbarea opțiunilor economice greșite. Trebuie să se evite cu orice preț încă o iarnă Ceaușescu. Am avut cutremure „Ceaușescu”, am avut câteva ierni „Ceaușescu”. E prea mult. E destul. Partidul trebuie să învețe lecția, așa cum au învățat-o și alte partide comuniste. S-o învețe, cu sau fără Ceaușescu”.
Prevestirile enumerate de Vlad Georgescu, ultimul din seria directorilor Europei Libere, care ar fi fost asasinați de Securitate, nu au fost înțelese de oficialii de la București și doi ani mai târziu, regimul Ceaușescu avea să se prăbușească violent.
Facebook Forum