1918 a fost un an complicat pentru întregul continent european, care se afla la capătul unui război început în 1914 – peste 16 milioane de persoane își pierduseră viețile, iar la pagubele conflictului militar se adăugase și Gripa Spaniolă.
Situația era dificilă și din punct de vedere politic – în condițiile create de sfârșitul Primului Război Mondial; în Imperiul Rus, în Ungaria, chiar și în Germania, izbucnesc o serie de revoluții bolșevice, care duc la războiul civil rus (1917-1921) și la apariția primelor forme de comunism.
Pentru România, țară care pierduse 680.000 de persoane și în care existau „zone în care nu mai rămase nici măcar o vită”, după cum spune istoricul Nicolae Rustoiu, din umbra războiului a apărut o rază de lumină, care a însemnat Unirea de la 1 Decembrie 1918.
Deși poate suna pretențios, afirmă istoricul Alin Ciupală, ziua de 1 Decembrie a semnificat o victorie a națiunii române, cu alte cuvinte, societatea românească își atinsese obiectivul pentru care intrase în Primul Război Mondial.
„Românii, prin eforturile proprii și, în egală măsură, datorită apariției unui moment internațional favorabil, reușesc să-și realizeze proiectul național România Mare, un moment foarte important, mai ales dacă ne gândim că sunt națiuni în jurul României care n-au reușit acest lucru”.
Numai că înfăptuirea României Mari de către români nu era suficientă. Era nevoie, în egală măsură, de recunoașterea Unirii pe plan internațional. De aceea, efortul României s-a mutat către Congresul de Pace de la Paris, care, în final, a dus la recunoaștere internațională a momentului de la 1 Decembrie.
Înainte de Unire
În 1916, după doi ani de neutralitate, România încheie un acord cu Antanta (Italia, Franța, Marea Britanie și Rusia), prin care se alătura Primului Război Mondial împotriva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria). În schimb, România urma să câștige dreptul de a-și anexa Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina.
După doi ani de luptă, trupele române, care fuseseră slab înarmate, lipsite de experiența războiului, fără cazare, alimente și hrană, se văd în dezavantaj față de adversari. Frontul rusesc se prăbușise din cauza revoluției bolșevice, iar România era înconjurată de Puterile Centrale, simțind o puternică presiune militară și mai ales politică.
Astfel, în mai 1918 are loc Tratatul de la București, cunoscut și sub denumirea de Tratatul de pace de la Buftea, prin care România încheie un acord cu Puterile Centrale, în urma căruia o parte a Dobrogei era anexată Bulgariei, peste 5.000 de kilometri pătrați și 700.000 de locuitori erau cedați Austro-Ungariei, iar resursele naturale urmau să fie monopolizate de germani.
„Trebuie să spunem că această pace separată fusese o decizie pe care România o luase într-o situație cu totul specială. Nu fusese vorba de renunțarea la înțelegerile politice pe baza cărora România intrase în război în 1916, fusese vorba pur și simplu de imposibilitatea fizică și materială de a mai continua războiul”.
În 10 noiembrie, România va remobiliza armata, va reintra în război alături de Antanta, numai că, la scurtă vreme, războiului se încheie.
Până la Alba Iulia, drumul a fost lung și presărat cu obstacole
De-a lungul anului 1918, în Transilvania, Basarabia și Bucovina au loc mai multe acțiuni, prin care oamenii își arătau dorința de a se uni cu România. Spre exemplu, în martie, Sfatul Țării din Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România, iar la finalul lunii septembrie, Partidul Național Român a adoptat declarația politicianul Vasile Goldiș, la Oradea, prin care se cere ca Transilvania să devină o „națiune liberă”.
În urma celui de-al doilea eveniment, în octombrie, Alexandru Vaida Voievod, politician la Budapesta la acea vreme, a citit în parlamentul ungar declarația de independență a Transilvaniei, în urma căreia teritoriul a ieșit de sub dominație maghiară.
Trei luni mai târziu, la 1 Decembrie, în Alba Iulia, urma să aibă loc momentul Marii Uniri.
Organizarea adunării a revenit în totalitate Comitetului Național Român din Transilvania și, spune istoricul Alin Ciupală, este meritul oamenilor politici transilvăneni că au reușit să mobilizeze comunitatea românească.
Iar procesul nu a fost unul ușor, având în vedere că Austro-Ungaria se afla în plină descompunere: „nu mai exista niciun fel de autoritate, niciun fel de ordine, toate teritoriile care făcuseră parte din Imperiu se aflau într-o situație de haos total”.
În plus, elemente naționaliste maghiare din Transilvania au făcut tot posibilul pentru a bloca organizarea adunării de la Alba Iulia și a împiedica sosirea delegațiilor, care urmau să semneze și să voteze rezoluției de unire.
Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, Iuliu Maniu a avut un rol important, adaugă Alin Ciupală - el a fost cel care a organizat Gărzile Naționale Românești și Milițiile Naționale, care au avut rolul de a instaura ordinea și bloca presiunile anti-unioniste venite dinspre comunitatea maghiară.
„Cu alte cuvinte, nu a fost deloc ușor și trebuie să spunem că nu toți delegații au reușit să sosească la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie. Unii dintre ei vor sosi a doua sau chiar a treia zi și vor semna procesul verbal final, pentru că tensiunile erau extrem de mari și haosul de care vorbeam a contribuit și el la îngreunarea legăturilor, la facilitarea accesului delegațiilor către Alba Iulia”.
Un alt element care a prezentat o provocare în a materializa sosirea celor 100.000 de persoane în orășelul de 9.000 de locuitori a fost transportul.
„Să ne gândim, de exemplu, că sistemul de cale ferată se prăbușește, nu mai funcționa nimic. În primul rând, pentru că maghiarii, care se opun Unirii, sabotează pur și simplu liniile de cale ferată. În al doilea rând, trupele regulate din armata austro-ungară care se retrag din Transilvania vor lua cu ele locomotivele și numeroase garnituri de tren”.
„Transilvania e mare, nu era atât de ușor să ajungi cu mijloacele rudimentare de transport până la Alba Iulia. Și sunt mărturii, numeroase mărturii, care ne arată că mulți dintre acești delegați au ajuns acolo, practic, pe jos”, explică Alin Ciupală.
Pregătirile pentru momentul festiv au început cu 10 zile înainte, în 20 noiembrie, spune Nicolae Rustoiu, s-a pus în mișcare „o organizare fenomenală, având în vedere că ne aflăm în 1918”, spune acesta, iar cazarea participanților a fost o altă problemă de pe listă.
„Aveam doar două hoteluri, dintre care de unul mai mare, Hotel Hungaria se numea pe atunci. De fapt acolo, cu o seară înainte, s-au și pus bazele declarației citite de Vasile Goldiș mai apoi a doua zi, în sala Unirii”.
Pe lângă cazarea la hotel, cetățenii din Alba Iulia și-au pus casele la dispoziție. Camil Velican, care avea să fie primul primar român al Albei Iulia, și-a pus, la rândul său, casa la dispoziție.
O unire, un fotograf
Drept mărturii vizuale ale trecutului de acum 104 ani stau mai multe imagini. Singurele, de altfel.
Meritul îi aparține fotografului Samoilă Mârza, care a avut această idee „extrem de generoasă”, după cum spune istoricul Alin Ciupală. Acesta a mers la Alba Iulia, în mod voluntar, pentru a surprinde în cadre unul dintre cele mai importante momente din istoria țării.
„După eveniment, pe cheltuiala proprie, Samoilă Mârza a imprimat câteva serii din aceste fotografii. Astăzi piesele respective sunt foarte căutate de colecționari sunt foarte rare. Sunt foarte rare, pentru că au fost puține; clișeele de sticlă nu s-au păstrat în totalitate până astăzi”.
Tot după Unire și tot pe baza propriilor sale resurse, Samoilă Mârza a făcut mai multe albume, legând fotografiile și lipindu-le pe cartoane, ca la final să le dăruiască personalităților din epocă ce au jucat un rol important în realizarea Unirii.
„Se păstrează astăzi câteva dintre aceste albume, încât avem dovezile efortului lui Samoilă Mârza, iar noi, ca istorici, trebuie să folosim aceste surse vizuale, care sunt la fel de importante precum documentele de arhivă”.
Congresul de la Paris - a fi sau a nu fi uniți
La scurt timp după finalizarea războiului, în ianuarie 1919, are loc Conferința de Pace de la Paris, cu scopul semnării unor acorduri între statele învingătoare, cele aparținând de Antanta, și cele învinse.
România avea nevoie ca Unirea, petrecută în urmă cu o lună, să fie recunoscută pe plan internațional.
În primă fază, participarea delegației românești la Conferință a fost respinsă, „în ciuda efortului de război, în ciuda pierderilor, în ciuda bătăliei pe care românii o duseseră”, spune Alin Ciupală, pe motivul semnării Tratatului de la București.
Rămasă în afara masei negocierilor și neputându-și susține în mod oficial punctul de vedere, Ion I.C. Brătianu, președintele delegației României, care era în același timp și primul-ministru al țării, și-a dat seama că trebuie să găsească foarte repede o soluție și a apelat la doi oameni.
„În primul rând, o va ruga pe Regina Maria să vină la Paris și să se implice în eforturile de reconectare a delegației României la negocierile de pace. Ionel Brăianu a reușit să treacă peste orgoliul personal și să apeleze la Regina Maria”.
În timpul războiului, spune istoricul, între cei doi existase o relație foarte tensionată, pe care, de altfel, Regina Maria o avusese și cu aproape toți marii generalii, conducători ai trupelor române.
„Acești bărbați puternici erau deranjați de faptul că Regina Maria nu a ezitat să-și asume - ea, o femeie un rol masculin -, implicându-se în toate deciziile politice și militare pe care România le-a luat în timpul războiului”.
Punând interesele țării pe un rol principal, Ion I. C. Brătianu o invită pe Regina Maria în delegația României, contribuția ei fiind decisivă. Regina Maria a reușit să redeschidă porțile politice delegației României, care va fi primită în cadrul congresului: își va spune punctul de vedere și va susține, prin argumente, unirea Basarabiei și a Transilvaniei la România.
„În al doilea rând, Ion I.C. Brătianu se vede obligat să facă apel la oamenii politici români din Transilvania și în acest sens va colabora în primul rând cu Alexandru Vaida Voievod, pentru că oamenii politici din Transilvania sunt mult mai bine conectați la lumea politică europeană, central-europeană”.
„Unii dintre ei sunt masoni, cu funcții importante în masoneria europeană, iar ajutorul pe care Vaida Voievod și ceilalți oameni politici români transilvăneni l-au dat a fost de asemenea foarte important, pentru că, așa cum spuneam, ei au reușit să își folosească propriile contacte politice în favoarea României”.
În urma unei bătălii politice și diplomatice foarte grele, care începe după 1 Decembrie 1918, încheie Alin Ciupală, anul 1919 a reprezentat punctul cel mai fierbinte în dezbaterile internațional, cu referire la România.
„La final, Congresul de Pace va reuși să ofere românilor mult așteptata și mult dorita recunoaștere internațională a Marii Uniri”.
*Acest articol a fost publicat inițial pe 1 decembrie 2022.
