Atunci când comunismul s-a prăbușit în toată Europa de Est, procesul a fost unul rapid și surprinzător de pașnic. Decenii de teroare și tiranie s-au încheiat brusc, și abia dacă s-a mai auzit câte un foc de armă: guvernele au demisionat, frontierele s-au deschis, zidurile au căzut, scrie revista conservatoare The Federalist, într-un eseu despre prăbușirea comunismului în România, pe baza mărturiilor președintei unei asociații caritabile americane care activează în România- Reborn Romania.
„O singură țară s-a dovedit a fi excepția. Săptămâna aceasta se împlinesc 30 de ani de când cetățeni ai României au fost uciși cu sutele atunci când au ieșit în stradă pentru a cere eliberarea de sub brutalul lor regim comunist. Tulburările începute pe 16 decembrie în orașul sud-estic Timișoara s-au răspândit curând în întreaga țară, alimentate de vestea că protestatarii erau secerați de gloanțele poliției secrete.
Dictatorul Nicolae Ceaușescu, revenit dintr-o călătorie peste granițe împreună cu soția sa Elena, a încercat să potolească haosul tot mai mare printr-un discurs ținut de la balconul lui din București pe 21 decembrie. În timp ce privea peste obișnuita mulțime forțată la adulație obligatorie - oameni dispuși în rânduri ordonate purtând lozinci marxiste și portrete ale cuplului Ceaușescu -, bătrânul despot nici nu începuse bine să vorbească când a fost întrerupt de un cor tot mai puternic de huiduieli, fluierături și strigăte.
Era un lucru deopotrivă fără precedent și de neimaginat. Camerele televiziunii au transmis pentru o clipă întregii țări chipul uimit al lui Ceaușescu, înainte ca transmisiunea să fie întreruptă brusc. Pentru prima dată poporul i-a sesizat vulnerabilitatea. Era începutul sfârșitului.
Cei doi Ceaușescu au fugit a doua zi din București și au fost capturați de proprii lor oameni pe un drum de țară. În ziua de Crăciun - o sărbătoare care fusese suprimată vreme îndelungată de regimul ateu al lui Ceaușescu - dictatorul și soția sa au fost judecați de un tribunal militar extrajudiciar. Au fost condamnați rapid, escortați în curte și executați sumar prin împușcare”, se arată în comentariul revistei citate, preluat de RADOR.
Cum am făcut eu cunoștință cu România
Am pus pentru prima dată piciorul în România cinci ani mai târziu, o tânără absolventă de liceu aflată la prima ei călătorie la mare depărtare de casă. Atunci când am ajuns, Ion Iliescu - comunistul reprofilat care pusese mâna pe putere în haosul care a urmat căderii lui Ceaușescu - încă mai era președinte. Cicatricile proaspete ale comunismului încă mai erau evidente: orașe pline de structuri gri, urâte, din beton; copii zdrențăroși cerșind la colț de stradă; o penurie de activitate comercială, frumusețe și viață civică.
Pe măsură ce mi-am petrecut mai mult timp în România - un an în 1997 și ulterior două decenii în calitate de șefă a unui ONG pentru îngrijirea orfanilor - am început să discern cicatricile mai puțin vizibile ale comunismului. Ele sunt omniprezente și devastatoare, mai cu seamă pentru cei mai vulnerabili membri ai societății. Deși mulți percep conservatorismul ca fiind lipsit de compasiune, eu am dezvoltat o credință chiar și mai puternică în libertatea și capitalismul în stil american tocmai ca urmare a muncii mele non-profit cu copiii abandonați din România.
Iată ce am învățat: există o simetrie sumbră între promisiunile marxismului și rezultatele lui în lumea reală. Mai simplu spus, ideologia marxistă promite anumite virtuți, dar înfăptuiește fix opusul lor. (Vă asigur, nici un comunist nu ajunge la putere promițând cozi la pâine și lagăre de detenție.) Rezultatul este o suferință umană care ar trebui să mâhnească orice om capabil de compasiune. Permiteți-mi să vă spun doar trei dintre tarele societale pe termen lung la care am fost martoră.
- Marxismul promite includere, dar generează izolare
Dorința de a aparține de ceva mai mare decât tine însuți este o trăsătură umană universală. Marxismul apelează la această dorință predicând colectivizarea, prin care drepturile individului se subordonează societății în întregul ei. Sună bine și just pe hârtie, mai cu seamă pentru aceia care tânjesc ca viața lor să aibă un sens mai înalt. Nu ar trebui să ne dăm deoparte interesele individuale pentru binele comun?
Însă ce au realizat comuniștii în România a fost o distrugere totală a comunității coezive. Nu numai că au demolat sate - strămutând forțat țăranii în apartamente mizerabile de blocuri la oraș -, ci au demolat la figurat și sentimentul românilor de încredere unii în alții și de sprijin reciproc.
Grupările informale din cadrul comunității sunt întotdeauna o amenințare la adresa guvernelor comuniste, care nu pot permite o loialitate mai presus decât cea față de partid, iar România nu a fost cu nimic diferită. Spioni și informatori s-au infiltrat în aproape orice relație și la orice întrunire. Cei dispuși să-și denunțe prietenii apropiați și rudele primeau favoruri speciale.
Cum nu puteau avea încredere în nimeni, românii au devenit profund izolați unul de celălalt. Acest sentiment înrădăcinat al neîncrederii reciproce continuă să fie un obstacol major în calea unirii românilor pentru a-și rezolva problemele societale.
- Marxismul promite egalitate, dar generează lipsuri - pentru toți, cu excepția elitelor
Pe lângă caracterul lui colectivist, marxismul este în primul și în primul rând o ideologie a invidiei. Averea și prosperitatea sunt un joc de sumă zero și toată lumea se află în competiție pentru ele. Oricine are mai mult decât am eu ia în mod evident ceva de la mine. Guvernul ar trebui să ne asigure egalitatea tuturor, nu numai în privința șanselor, ci și a rezultatelor.
În realitate, ceea ce înfăptuiește marxismul, în România și oriunde, este penuria. Lipsindu-le motivația necesară de auto-îmbunătățire care alimentează majoritatea realizărilor umane, economiile comuniste din Europa de Est au început să șchioapete. Dacă întregul bloc sovietic suferea din punct de vedere economic, determinându-l pe Gorbaciov să inițieze reforme care aveau să impulsioneze rapid revoluții, suferința României a fost deosebit de gravă.
Prietenii mei români din clasa mijlocie de vârsta mea își pot aminti foarte bine momentul în care au văzut pentru prima oară o banană sau o portocală (unul dintre ei nu știa ce trebuie să facă cu banana, așa că a mâncat-o cu tot cu coajă.) Alți prieteni mi-au împărtășit amintirile lor de când stăteau ore în șir la coadă, în fiecare săptămână, pentru a primi niște rații jalnice de alimente. Atunci când am trăit în România în acei primi ani post-comuniști, am învățat să mă descurc fără băcănii, fără fructe pe timp de iarnă și fără apă caldă în permanență. Dacă toți cetățenii erau egali pe vremea comunismului, erau egali în sărăcia lor.
Dar adevărul este că nu erau egali. Exista o cale către avuție și prosperitate care le era deschisă numai câtorva: elitelor Partidului Comunist. Dacă românii nu erau departe de pragul înfometării, și dacă jumătate de milion de copii au fost jefuiți de copilăria lor în orfelinate, Ceaușescu și-a construit cel mai mare palat din lume, grotesc și zguduitor de opulent.
De la balconul acestui palat (sic!) și-a ținut el ultima cuvântare, înflorită cu laude aduse socialismului și „poporului muncitor”. Aceasta e ipocrizia pe care marxismul nu reușește niciodată să n-o înfăptuiască.
- Marxismul promite demnitate și compasiune, dar generează degradare și cruzime
Peste tot pe unde comunismul și-a scos capul la suprafață el se recomandă drept un apărător al muncitorului, al omului de rând împotriva burgheziei rapace. Tinerii care consideră că simt compasiune pentru cei asupriți sunt de obicei atrași de ideologii de stânga.
În lumea reală însă, eu am văzut comunismul dând naștere la nimic altceva în afară de cruzime, egoism și lipsă de compasiune. Aceste rezultate sunt roadele naturale și amare ale unei ideologii care îi izolează pe oameni unii de alții, plasându-i în postura de competitori pentru aceeași cantitate sărăcăcioasă de bunuri.
În România, chiar și în ziua de azi, rareori găsești un funcționar public, fie ales ori numit, care să își considere funcția drept orice altceva în afară de o platformă pentru propria promovare și îmbogățire prin intermediul corupției.
Cei slabi și vulnerabili sunt primii care suferă. O trăsătură comună a țărilor comuniste a fost moștenirea unor orfelinate inumane administrate de stat.
România e celebră pentru orfelinatele ei infernale, însă revoluția ei haotică a permis pur și simplu jurnaliștilor occidentali să intre și să descopere ce se petrecea peste tot în blocul sovietic. Chiar și astăzi, deșii condițiile copiilor abandonați s-au ameliorat indiscutabil, mentalitatea comunistă și lipsa compasiunii din rândul funcționarilor guvernamentali continuă să ne îngreuneze munca de ajutorare a copiilor.
- Marxism, comunism și socialism
În fine, o notă despre termeni: am folosit în mod repetat cuvântul „marxism” pentru a mă referi deopotrivă la socialism și comunism, ambele constituind etape ale teoriei marxiste. Totuși, când discut cu prietenii mei români despre sistemul de guvernare de sub Ceaușescu, unii dintre ei obiectează la folosirea de către mine a termenului „comunism”.
„Nu, nu am fost o țară comunistă, chiar dacă eram conduși de Partidul Comunist”, mi-a spus un prieten. „România a fost o țară socialistă. Ne-au spus-o iarăși și iarăși, în școli și pretutindeni. Noi lucram în direcția comunismului, dar nu-l realizasem încă.” Într-adevăr, urmărind din nou ultimul discurs al lui Ceaușescu, am numărat în total nouă menționări ale „socialismului” ori „României socialiste”, iar comunismul n-a fost pomenit nici măcar o dată.
Până și termenul de „comunism” nu mai pare să fie asociat cu stigmatul pe care-l poartă „fascismul”, cu toate că ambele sunt forme de tiranie la fel de barbare și de criminale.”
Articol de Jayme Metzgar, fondatoare și președintă a asociației creștine non-profit Romania Reborn, care se ocupă cu găsirea de familii pentru plasarea copiilor abandonați.
Facebook Forum