Dacă ai fi străbătut holurile gării Przemysl, din Polonia, în primele zile ale războiului, cu siguranță te-ai fi pierdut de îndată, în plin haos: refugiați cu bagaje, copii mici și animale de companie; studenți și voluntari, care nu prea știau pe cine și cum să ajute, jurnaliști din toată lumea care soseau și plecau.

Acum, gara principală din acest mic oraș situat la frontiera de est a Poloniei este liniștită.

Ucrainenii sosiți din toate colțurile Europei stau la rând la controlul pașapoartelor. Este ora 23:00, cu 10 minute înainte de plecarea trenului spre Kiev, dar o femeie care, evident, a mai făcut acest drum înainte le spune celorlalți să nu-și facă griji: trenul nu va pleca până când nu se va urca toată lumea la bord.

Transportul aerian fiind suspendat, sistemul feroviar ucrainean a fost crucial pe timp de război, având aproape 20.000 de kilometri de cale ferată. Din februarie, trenurile au transportat mii de refugiați. După contraofensiva Ucrainei, mulți dintre ei s-au întors acasă.

Przemysl-Kiev

La coada de la pașapoarte oamenii vorbesc în șoaptă, ținând strâns de genți. În fața mea, o fată stă sprijinită de o valiză și vorbește tare la telefon, explicându-i cuiva o rețetă de tort. Mulți dintre cei aflați la coadă nu revin pentru prima dată în Kiev. Cei care și-au găsit refugiul în Europa se întorc uneori cu treburi sau pentru a-și vedea familia și prietenii.

Trenul este o surpriză plăcută: cald și confortabil, un tren interurban rapid, cu vagoane curate și scaune acoperite cu catifea albastră. Este o diferență izbitoare față de cum își amintesc refugiații luna februarie, când vagoanele erau supraaglomerate, copiii dormeau pe grămezi de saci și adulți stăteau în picioare întregul drum.

După 5 minute, toți sunt deja la locurile lor, iar după 10 minute unii au și adormit. Ar putea părea o călătorie normală cu trenul prin Europa, dacă nu ar fi instrucțiunile de siguranță pe care le poți citi pe monitoarele de deasupra culoarelor de trecere: ele îți spun cum să te protejezi de explozii, cum să liniștești un copil, unde să cauți ajutor dacă ai fost victima unei agresiuni sexuale în timpul războiului.

În fiecare noapte, între 80 și 100 de trenuri interregionale traversează țara, iar peste 200 de trenuri regionale circulă până în orele dimineții.

În afară de trenurile care pleacă din Polonia, mai există rute dinspre Viena și Budapesta. Îndreptându-se către estul Ucrainei, trenurile trec prin zonele ocupate de forțele rusești - Kramatorsk, Pokrovsk și Izium.

La miezul nopții, am pornit pe traseul de 12 ore, iar după 20 de minute am ajuns în Ucraina. Chiar înainte de Liov, două polițiste de frontieră înarmate verifică pașapoartele pasagerilor. Te întreabă care este motivul călătoriei, îți pun ștampila pe acte și trec la următoarea persoană.

Afară este întuneric beznă deoarece majoritatea orașelor sting luminile noaptea pentru a economisi curentul electric. Am sperat să mă întind puțin, făcând câțiva pași prin gara Liov, dar trenul oprește aici doar 2 minute, iar conductorul nu m-a lăsat să cobor.

Când mă întorc la locul meu, pasagera de lângă mine este trează. „Maria”, se prezintă ea, întinzându-mi mâna. Maria este dansatoare, are 32 de ani și face această călătorie pentru a-și vedea prietenul la Kiev. „I-am trimis un mesaj că mi-a fost dor de el, iar el mi-a răspuns: Nu pot vorbi acum, îmi împachetez rucsacul de urgență. Cred că este cel mai romantic lucru pe care mi l-a spus vreodată”, spune Maria.

„Rucsacul de urgență” este o geantă cu lucruri esențiale - haine, articole de toaletă, documente - lucruri de care ar avea nevoie cineva în cazul în care ar trebui să fugă în grabă. Maria a împachetat deja conținutul a trei apartamente anul acesta, ascunzând lucrurile care îi aparțineau ei și prietenilor ei prin pivnițe, unde acestea se află mai în siguranță în timpul bombardamentelor.

A fost prima dată când Maria a părăsit Kievul. Și-a dat seama că un spectacol în străinătate este mai bine plătit. Ea donează la fiecare salariu o parte din bani armatei ucrainene. „Nu obișnuiam să fiu așa. Ca să fiu sinceră, uneori îmi era chiar lene să votez. Dar, în ultimele luni, mi-am dat seama că este important să pot spune: Sunt aici, fac asta."

Îi mărturisesc Mariei că sunt surprinsă de cât de calmi sunt oamenii. „Știi, ai tot dreptul să te odihnești. Să te distrezi, să te reîncarci, chiar dacă trăim în mijlocul unui război. Dacă, în același timp, îi ajuți pe ceilalți și ai și grijă de tine, e în regulă", spune Maria.

„A fost un moment în care mi-am dat seama că nu-mi mai este frică. Mi-am spus că trebuie să îmi revin în fire. Mai întâi, din punct de vedere psihologic, mergând la un terapeut. Apoi, fizic, antrenându-mă ca să elimin stresul. Apoi mi-am găsit un loc de muncă. Apoi, din punct de vedere creativ, dansând din nou."

Nu cu mult înainte de răsăritul soarelui, Maria adoarme, iar eu vizitez vagonul-restaurant. Cele două femei care lucrează acolo au stat toată noaptea în picioare și nu mă lasă să le fotografiez fețele. „Suntem în a doua tură și arătăm groaznic”, mi-a spus Ira, una dintre ele. „Călătorim prin toată Ucraina și lucrăm în mai multe trenuri. Dacă nu ajungem acasă înainte de stingere [11 seara -5 dimineața], dormim în depou, iar dimineața mergem direct la muncă.” Orele trec repede și, când soarele răsare, pasagerii se aliniază în fața tejghelei, așteptând ca Ira să le aducă o cafea.

Compania de stat Căile Ferate Ucrainene, este cel mai mare angajator din țară, potrivit șefului departamentului pasagerilor, Oleksandr Perțovski. Compania are 230.000 de angajați, dintre care 9000 de conductori.

La începutul acestui an, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare a realocat 150 de milioane de euro din fondurile existente către Căile Ferate Ucrainene pentru a îi permite companiei „să răspundă nevoilor de lichiditate, pentru a se asigura că serviciile vitale de transport feroviar de pasageri și de marfă sunt disponibile pentru persoanele și întreprinderile afectate de războiul Rusiei împotriva Ucrainei".

„Am pierdut 260 de oameni (muncitori ai Căilor Ferate Ucrainene) în timpul războiului (numărul s-a mărit după această discuție). Aproximativ 8000 au fost înrolați sau au plecat la război ca voluntari. Unii au murit la datorie. Un conductor din Donețk a fost ucis într-o explozie care a distrus un tren cu refugiați", mi-a spus Perțovski.

„Unii angajați... locuiau în apropierea căii ferate și nu au vrut să părăsească spațiul în timpul unui [bombardament] pentru că voiau să se asigure că trenurile continuă să circule. Aceștia au murit în bombardament. Nu știm numărul lor exact, deoarece există orașe precum Mariupol, unde încă nu știm cât de mari sunt pierderile omenești și materiale."

Dimineața, mă întâlnesc din nou cu Maria. Se uită pe fereastră la satele prin care trecem. Are în mână o ceașcă mare de cappuccino.

„Uneori, mă distanțez de război, ca și cum ar fi vorba de Game of Thrones. Este și bine, și rău că o fac. Rău, pentru că sunt mai puțin pregătită în caz de ceva. Bine, pentru că nu sunt paranoică."

Maria îmi spune că există două feluri de oameni în aceste momente. Primii, la fel ca ea, păstrează calmul, își continuă rutina zilnică, uneori nici măcar nu merg la adăposturi în timpul unui raid aerian. Acești oameni sunt, în mare parte, cei care s-au întors în Ucraina sau cei care nu au plecat niciodată.

Celălalt grup, potrivit Mariei, este format din ucrainenii „paranoici” care supraveghează țara de la distanță și trăiesc cu impresia că totul arde în permanență.

Kiev-Przemysl

La întoarcere, după ce am plătit aproape dublu (în jur de 70 de euro), stau în vagonul de dormit. Am trei însoțitori în compartimentul cu patru paturi: Sonia, o elevă de liceu la o școală internațională din Cracovia, Polonia; Inga, care se întoarce pentru a fi alături de mama ei în Irlanda, unde cele două și-au găsit refugiu; și Oleh (nume schimbat), care a cerut să rămână sub anonimat.

Trenul pleacă cu puțin înainte de ora 20:00, iar colegii mei de pat își împărtășesc poveștile la un ceai și o gustare. Sonia și-a vizitat familia la Kiev, dar, după ce a petrecut ultimii trei ani în Polonia, se simte deja ca acasă acolo.

După începerea războiului, profesorii Soniei i-au adunat pe toți elevii ucraineni și le-au cerut să păstreze relații bune cu elevii ruși. „Am discutat cu toții despre asta și am decis că ar fi greșit să fim ostili față de ei”, spune Sonia. „A fost singura dată când un rus și-a cerut scuze față de mine”, adaugă ea, fără a-mi da mai multe detalii.

„Nu puteam suporta să aud niciun cuvânt care începe cu Ru", spune Inga, în vârstă de 26 de ani. Are sub braț o carte în ucraineană, deoarece a decis că de acum înainte va citi în această limbă în loc de rusă.

Ucrainenii nu au nevoie de vize pentru a vizita Irlanda, așa că a ales să se mute acolo, împreună cu mama ei. Tatăl și bunica ei au rămas în regiunea Donețk. Ei au o viziune radical diferită asupra războiului, spune ea, și își imaginează că Rusia îi protejează.

Ei i-a fost greu să stea cu rudele, așa că s-a mutat la prietenul ei din Kiev. Nu a putut rămâne nici acolo prea mult timp, spune ea: „Mi-e frică. Sunt o persoană foarte sensibilă și nu mi-am putut păstra calmul acolo”.

Oleh locuiește în Kiev, dar călătorește pentru a-și vedea familia în Germania. Călătoria pare liniștită, spune el, însă în adâncime, toată lumea este tensionată.

Ne arată calm o fotografie a unei explozii, pe care a făcut-o de la fereastra dormitorului său. Inga preferă să nu se uite.

„Mi-aș fi dorit să călătoresc cu trenul cu Angelina Jolie. Aș fi fost înnebunită”, spune Inga. În timpul războiului, o mulțime de celebrități și diplomați s-au urcat în trenurile de noapte spre Ucraina - de la președintele Consiliului European, Charles Michel, la solistul U2, Bono.

Pe 10 aprilie, fostul premier britanic, Boris Johnson, a călătorit la Kiev. Mai târziu, el a lăudat curajul personalului de pe căile ferate ucrainene pe Twitter: „Înțeleg că sunteți numiți oamenii de fier. Și asta nu doar datorită domeniului în care lucrați. Porecla voastră reflectă, de asemenea, faptul că sunteți o dovadă vie a spiritului ucrainean, care rezistă agresiunii îngrozitoare la care asistăm".

Trenurile în care se urcă VIP-urile sunt aceleași pe care le ia toată lumea - diferența este că oaspeții importanți primesc, de obicei, un compartiment sau un vagon separat.

Conductorul distribuie așternuturi, iar în jurul orei 2 dimineața, adormim. Câteva ore mai târziu, când ajungem în Liov, câteva vagoane se decuplează: acestea merg mai departe spre Rahiv, un oraș din vestul Ucrainei. Ele sunt apoi înlocuite de alte vagoane sosite de la Odesa.

Noul tren cu 12 vagoane va străbate ultima parte a călătoriei până la Przemysl. Căile ferate ucrainene unesc vagoanele astfel, formând trenuri mai lungi, deoarece gara din Przemysl nu a fost construită pentru a face față unui trafic atât de intens.

Conductorul nostru din această seară, Vasil Tkacenko, era la datorie când a început războiul. Trenul său a fost imediat reprofilat pentru evacuări și, începând din acea noapte, și-a petrecut următoarea lună transportând oameni din est în vest, în siguranță. La acea vreme, în fiecare vagon erau 250 de pasageri. În mod normal, un astfel de tren ar fi transportat în jur de 500 de pasageri.

„Oamenii stăteau în spațiile comune, se înghesuiau câte 10 persoane într-un compartiment de dormit. Pe coridor erau treizeci, chiar și cincizeci de persoane. Călătoream pe întuneric, cu perdelele trase și luminile stinse. Auzeam exploziile și împușcăturile de afară", spune Tkachenko.

„Bineînțeles, eram și noi speriați, dar știam că trebuie să luăm oameni, copii, bătrâni. Trebuia să menținem calmul și să răspundem la întrebări, care erau multe. În prezent, oamenii au reînceput să pună întrebări banale, de pildă cât va dura călătoria sau când ne vom opri pentru verificarea pașapoartelor. Am relaxat măsurile de securitate după ce am alungat trupele rusești din jurul Kievului. Acum vindem din nou bilete, încercând să acoperim o parte din costurile pe care Căile Ferate Ucrainene le-au suportat în ultimele luni."

Evacuările sunt mult mai bine organizate acum. Trenurile transportă persoane cu nevoi speciale, vârstnici sau bolnavi. Directorul Perțovsky de la Căile Ferate Ucrainene spune că în timpul iernii oamenii ar putea fi evacuați din zonele care suferă întreruperi de electricitate și de încălzire.

Pe coridor, întâlnesc o fată, suferind și ea de insomnie ca mine. Când plecam din Kiev, prietenul acestei tinere a alergat pe lângă tren în timp ce ea îi făcea cu mâna din geam. Olena Nedașkivska stă acum lângă același geam, care este acoperit cu bandă adezivă, și privește în întuneric.

„Este pentru a-ți proteja fața, dacă geamul se sparge în urma unei explozii", spune ea despre banda de pe fereastră. Olena a devenit o expertă în acest domeniu, în timpul ocupației de 38 de zile a orașului Ivankovo, o localitate din apropierea orașului Bucea, suburbie a Kievului, cunoscută ca urmare a crimelor de război comise de forțele rusești.

„Experiențele din acea lună m-au bântuit timp de o jumătate de an. Am trăit într-un vid, nu ne puteam uita la televizor și am crezut că întreaga Ucraină era la fel. Când am văzut, în sfârșit, că viața se desfășura ca de obicei în Kiev și că existau alimente în magazine, am fost aproape isterică. Este la doar 50 de kilometri de noi”, spune Olena.

Lipirea ferestrelor cu bandă adezivă și stingerea luminilor se numără printre numeroasele măsuri de siguranță adoptate de Căile Ferate Ucrainene. Pe picior de război, trenurile circulă mai încet, iar pasagerii urcă și coboară rapid din tren, petrecând tot timpul de așteptare stând pe cât posibil ascunși în pasajele subterane ale gării.

Liniile ferate, îmi spune Perțovsky, sunt „avariate zilnic” de atacurile rusești. Atunci când se produc daune, echipele mobile de lucru se grăbesc să le repare, uneori în câteva ore. Acest lucru este imposibil în regiunile recent eliberate, spune el, din cauza minelor. Acest lucru necesită mai mult timp. Lucrătorii feroviari, spune el, sunt eroii necunoscuți ai acestui război.

Ne apropiem de graniță în zori, iar pașapoartele noastre sunt ștampilate din nou. Oleh citește știrile și ne spune că peste noapte a avut loc un atac cu drone la aproximativ 100 de kilometri de Kiev.

Inga spune că a dormit prost, trezindu-se din două în două ore.

Sonia stă cu nasul într-o carte, învățând pentru școală. O parte a călătoriei lor s-a încheiat. Pentru personalul de la Căile Ferate Ucrainene, este doar o altă noapte și o altă zi.

Text și fotografii de Tamuna Chkareuli (RFE/RL).