Înainte de interviu, am avut permisiunea de a asista timp de o oră la repetiția pentru concertul aniversar cu Ligeti, Mozart și Schubert, fiindcă Romanian Chamber Orchestra împlinea cinci ani de existență.
Publicul a avut ocazia în 3 iunie 2023 să aplaude în picioare interpretarea fastuoasă a orchestrei sub bagheta lui Măcelaru, precum și a solistului Carlos Ferreira la clarinet.
Într-o atmosferă destinsă, instrumentiștii români veniți din diverse colțuri ale lumii au lucrat intens cu maestrul pus pe glume și gata să zâmbească la greșelile permise doar la repetiție.
La sfârșitul mai multor ore, dirijorul a primit de la asistenți un sandwich împachetat în staniol și o sticlă cu apă. Se făcuse ora 16:00 și am înțeles că acesta era prânzul maestrului. Am promis să nu fie un interviu lung.
De altfel, ori de câte ori revine la Timișoara cu soția și cei doi copii muzicianul are prea puțin timp să le arate orașul. „Le-am arătat mai multe în alte orașe ale lumii decât în Timișoara”, mi-a mărturisit, fiind ocupat cu proiecte tot mai complexe.
Dialogul într-o încăpere mică a Filarmonicii Banatul a pus în lumină pasiunea adâncă pentru muzică a timișoreanului și atașamentul său față de România și de orașul său natal.
Angajat în schimbarea culturală a țării sale, a fondat Romanian Chamber Orchestra, orchestra diasporei muzicale române, un proiect unic care reface legăturile dintre patrie și artiștii ei.
Lui Cristian Măcelaru, mezinul unei familii cu zece copii care au deprins muzica din copilărie, nu-i scapă însă minusurile guvernărilor care au ignorat potențialul real al României.
„De fiecare dată când mă întorc în România, mă simt extraordinar de bine, în prima săptămână. După aceea, brusc, încep să văd tot felul de lucruri care nu merg, mi se face dor de regulile nemțești și-mi vine să fac ordine în toată țara”, mărturisea anul trecut revistei Formula AS.
O carieră ca în filme a maestrului Cristian Măcelaru, dirijorul de 43 de ani care a uimit lumea cu talentul său, se construiește cu tenacitate și efort pe care publicul nu le percepe.
În copilărie, când tatăl său alcătuise o orchestră în comunitatea neoprotestantă, repetițiile erau tratate cu seriozitate. „Până la 17 ani, când am plecat la școală în America, n-am lipsit niciodată de la repetiție”, a subliniat dirijorul .
Europa Liberă: Zilele acestea în România vorbim mult despre educație, din cauza unei greve prelungite a profesorilor. Dumneavoastră și toți frații ați învățat de mici muzică. Cât de important este să pleci din familie cu educație pentru artă, pentru orice artă?
Cristian Măcelaru: În primul rând ține foarte mult de felul în care părinții și familia sprijină copilul talentat, pentru că o viață de artist în mare parte e o viață care nu e vizibilă imediat.
Atunci când se vede ceva, este de fapt numai produsul final. Anii petrecuți în sala de studiu, în camera închisă unde se studiază, se învață, se practică, nu se văd. Dar în toți acești ani trebuie cineva să împingă înainte acel copil care poate își dorește să facă altceva în viață, nu artă.
Această balanță trebuie găsită de părinți. Eu țin minte personal: am cântat la vioară din clasa întâi și eram înconjurat de muzică și toată lumea din familie studia la instrumente. Și totuși n-a fost decât prin clasa a V-a când a început să-mi placă să studiez, să învăț să cânt la vioară.
Europa Liberă: Vreți să spuneți că în familie ați fost forțat să cântați la instrument?
Cristian Măcelaru: Nu pot să spun că am fost forțat, dar am fost încurajat ca vioara să existe în viața mea și în temele de fiecare zi. Nu a existat zi în care să nu studiez.
Europa Liberă: A fost vreun frate din cei nouă ai dvs. care a zis NU la muzică sau care s-a născut fără ureche muzicală?
Cristian Măcelaru: Talentul muzical e foarte divers, dar noi toți am cântat la instrumente și niciunul nu a refuzat ci, din contră, ne-a plăcut. Un lucru pe care l-am descoperit ca adult este că încă nu am întâlnit o persoană care să fi învățat un instrument muzical și să regrete acest lucru mai târziu în viață.
Dar am întâlnit foarte, foarte multe persoane care au venit și mi-au spus vai!, cât de mult regret faptul că părinții nu m-au încurajat să studiez mai mult! Pentru că muzica ne ajută să experimentăm sentimente profunde. Iar prin muzică totul devine mai plăcut, mai frumos, într-adevăr mai profund.
Europa Liberă: L-ați amintit mereu pe tatăl dvs. care a alcătuit o orchestră simfonică independentă în vremuri când acest lucru nici nu putea fi imaginat. Cât a contat faptul că aveați un tată care iubea și trăia muzica, și cât a contat comunitatea religioasă căreia îi aparțineți? Cât au contat acestea pentru devenirea dvs. muzicală și a fraților, fiindcă le amintiți adesea pe surorile dvs. Melitta, Angela, Mihaela, Tabita, și ele violoniste?
Ambele au contat foarte mult. În comunitatea religioasă din care făceam parte tatăl meu a găsit platforma în care să-și exprime talentul.
Poate dacă nu era în comunitatea religioasă și-ar fi exprimat talentul într-un mod diferit, dar circumstanțele au fost așa încât el a găsit această fisură în sistem, în care a putut să facă lucruri extraordinare și să țină o orchestră.
Iar pe noi, pe copii, ne-a adunat împreună în jurul muzicii. Pentru că în fiecare sâmbătă, în fiecare duminică, în fiecare joi, țin minte, repetițiile erau sfinte. Nu se lipsea de la repetiții. Chiar dacă era o orchestră neplătită și nimeni nu aștepta nimic, era totul 100% voluntar, orchestra era tratată cu maximă seriozitate și nu se lipsea. Deci 17 ani cât am stat acasă, la Timișoara, nu am lipsit niciodată.
Seriozitatea cu care tata își exprima pasiunea pentru muzică mi-a influențat felul în care eu am abordat mai târziu muzica.
Europa Liberă: Aveți doi copii, ambii născuți în SUA. Presupun că învață un instrument. Le place?
Cristian Măcelaru: Da, am o fată de 10 ani și un băiat de 12 ani, amândoi învață un instrument, băiatul cântă la pian și fetița la vioară. Da, le place. Și ce observ este că la copii, mai ales comunitatea care se formează în jurul copiilor care cântă la un instrument sau cântă într-o orchestră de tineret, face o diferență enormă în dorința cu care ei vor să studieze.
Pentru fetița noastră, Maria, e destul să spun „uite, vreau să vin la școală la tine să cântăm împreună pentru colegii tăi din clasă”. Imediat, nu contează ce obstacole pun, obstacole artistice pe care trebuie să le treacă ca să ajungem acolo, în fiecare zi își dorește să studieze cât mai mult ca să ajungem să mergem, pentru că îi place foarte mult să vin cu ea, să vorbească despre muzică, să cânte în fața prietenilor ei.
Foarte mulți copii își doresc să facă muzică și pentru elementul social care există atunci când se întâlnesc cu alți copii, cântă împreună și cu toții înțeleg același limbaj.
Ce mi-aș dori în România, este o gândire de acest fel. În America, de exemplu, unde am trăit o mare parte din viață și unde s-au născut copiii mei, din prima zi când începi să cânți la un instrument e un fapt social, pentru că îl faci într-un grup.
Un grup de copii de aceeași vârstă învață cu toții să cânte aceeași compoziție, iar apoi, odată la două luni, odată la trei luni când sunt pregătiți, dau un mic concert pentru părinții lor. E un act de dăruire socială care ajută foarte mult pentru că e o formă de a absorbi cultură din copilărie.
Europa Liberă: Ați mărturisit public că veneați la concerte în copilărie la Filarmonica din Timișoara și îl urmăreați pe violonistul Ioan Fernbach ca pe un adevărat maestru al dumneavoastră.
Cristian Măcelaru: Da, mă uitam la degetele sale ca să aflu secretul, magia. În afară de asta este și un om extraordinar, de o calitate umană rară. Un model.
Europa Liberă: Cum ați ajuns de la vioară la dirijat?
Cristian Măcelaru: Dirijatul nu m-a atras de la început. Dar tata, fiindcă eram ultimul copil din cei zece, șapte fete și trei băieți, mă încuraja să încerc dirijatul. Și eu n-am vrut, pentru că eram atât de pasionat de vioară încât nu eram absolut deloc interesat de dirijat, nici nu știam ce face dirijorul, nu îmi era clar.
Când am ajuns în SUA, la școală era un dirijor energetic și extraordinar care m-a fascinat. El preda un curs de dirijat la care m-am înscris și prima dată când m-am suit pe bină să dirijez, n-am mai vrut să cobor. Pentru că e o experiență atât de diferită să primești muzica direct din mijlocul ei, să fii înconjurat de muzică, de sunet, încât nimic altceva n-a mai contat după aceea.
Europa Liberă: Îmi dau seama că ați trăit mai mult între avioane și hoteluri, fiind invitat să dirijați mari orchestre peste tot pe mapamond. E greu?
Cristian Măcelaru: Într-un fel mă simt străin acolo unde aterizez, până în secunda în care mă sui pe bină. Iar apoi nu contează unde sunt, în China, în Germania, nu contează.
Mă simt acasă în momentul în care începe simfonia lui Beethoven, atunci te simți acasă oriunde ești. Întotdeauna mi-am dorit să fiu nu numai înconjurat de muzică, dar într-un fel acoperit complet de muzică.
Europa Liberă: Vă întreb un amănunt din această repetiție. Ați spus orchestrei că vreți să dirijați ca la orchestrele de cameră. Ce ați vrut să spuneți?
Cristian Măcelaru: Instrumentiștii au înțeles că mă bazez mult mai mult pe contribuția lor individuală, nu numai în a cânta, dar și în a crea interpretarea. Pentru că orchestra de cameră e pasul între muzică de cameră și orchestră simfonică, dar la muzica de cameră nu se folosește dirijor.
Orchestra de cameră se plasează între cele două lumi, ea poate fi interpretată cu sau fără dirijor. Eu spunând acest lucru, îi încurajez să contribuie și astfel interpretarea devine un lucru comun pe care îl facem împreună.
E adevărat, ei ascultă ceea ce le sugerez eu, dar de multe ori se întâmplă ca ei să sugereze ceva diferit și să-mi schimbe mie opinia. Într-o orchestră de cameră e mai liber, în orchestra simfonică ierarhia e foarte bine stabilită. Și atunci, spunând acest lucru, am deschis ușa și invitația de a spune tuturor OK, acum vă rog să contribuiți și voi.
Europa Liberă: Există multe stiluri de dirijat? Există și dirijori-zbiri?
Cristian Măcelaru: Eu zic că nu există doi dirijori la fel. În secolul XX cei mai mulți dirijori erau zbiri, de aceea sunt întrebat foarte des de ce am eu o filozofie diferită în dirijat decât avea maestrul Celibidache, care era un om foarte aspru cu orchestrele lui, deoarece insista la o calitate foarte greu de atins. Era complet pasionat de un sunet cât mai profund, aproape de perfecțiune, foarte greu de obținut.
Să nu uităm acest lucru, acum 60-70 de ani, când el își începuse cariera, orchestrele nu erau la același nivel ca acum. Multe orchestre actuale se află la un nivel foarte înalt, dar acum 60-70-80 de ani majoritatea orchestrelor abia începeau să crească. În felul cum maestrul Celibidache lucra cu oamenii, îi încuraja sau le cerea să facă anumite lucruri dificile, iar asta necesita o anume asprime.
Europa Liberă: Cum definiți stilul dumneavoastră propriu de dirijat?
Cristian Măcelaru: Eu în tot ce fac încep cu dragoste, încep în a iubi oamenii cu care lucrez, iar din această înțelegere iese rezultatul colaborării noastre.
E și o decizie personală, nu numai fiindcă stilul meu reprezintă secolul XXI, ci e o decizie personală pentru mine, deoarece cred că o muzică făcută cu prietenii, cu oameni cu care îți dorești să fii pe scenă, e o muzică mult mai frumoasă.
Europa Liberă: Din prietenii s-a născut Romanian Chamber Orchestra? Care e povestea?
Cristian Măcelaru: Romanian Chamber Orchestra s-a născut din dorința mea și a multor artiști care participă de a ne reîntoarce în România, să contribuim la viața culturală din România. Organizatorii orchestrei au decis să creeze o platformă în care artiștii plecați să se poată reîntoarce să cânte în țară.
Oriunde în Europa, peste tot prin lume, întâlnesc muzicieni români de valoare. Așa s-a format o orchestră a diasporei și, din câte știu eu, e un proiect unic. Conceptul artistic nu e unic, dar ce e unic este faptul că ne leagă o naționalitate de o patrie.
Europa Liberă: Ați spus într-un interviu că dirijați cu egală plăcere orchestre de operă și orchestre simfonice, ceea ce nu e chiar obișnuit. Sunt dirijori care nu acceptă să facă acest schimb. Ce vă motivează?
Cristian Măcelaru: Pentru mine dirijatul, de fapt, este modalitatea prin care pot să mă apropii de muzică. Muzica de operă sau simfonică au același loc în inima mea. Le spuneam studenților la master class că pentru mine muzica este cu fiecare frază muzicală o întâlnire cu un prieten pe care nu l-am mai văzut de foarte mulți ani și totuși îmi provoacă sentimente profunde.
E foarte fizic ceea ce experimentez eu, ce simt în timpul muzicii și de aceea pentru mine nu contează atât de mult să fie un lucru care trebuie gândit doar intelectual, ci e de fapt un acces la o lume mai spirituală.
Muzica mă ajută să ajung acolo. Și de aceea în operă, unde sunt compoziții atât de profunde, extraordinare, o dramă incredibilă, orice frază muzicală frumoasă pe care pot să o găsesc, nu mai contează în ce fel e făcută și în același fel dirijez concerte cu muzică simfonică, concerte cu muzică de jazz, concerte cu muzică de operetă sau operă.
Deci am făcut absolut de toate. Data viitoare când revin în Timișoara voi fi cu Wynton Marsalis și voi dirija o simfonie de jazz, pentru că este același limbaj muzical care mă ajută să reintru în această lume spirituală.
Europa Liberă: Acel Marsalis cu care ați câștigat un premiu Grammy în 2020 dirijând orchestra din Philadelphia?
Cristian Măcelaru: Da. Concertul va fi în 24 iunie cu Filarmonica Banatul.
Europa Liberă: Ați fost curios de fenomenul UNTOLD, unde se duc mii de tineri care se bat pe bilete. Ați fost curios ce anume este acest fenomen?
Cristian Măcelaru: Da, sunt experiențe pe care oamenii le caută din motive diferite. Există lucruri care dau o plăcere de moment, dar diferența e că în artă cu cât căutăm mai profund, cu atât experiența e mai frumoasă. Și de aceea în artă ceea ce aducem cu noi la concert, ca spectatori, vorbesc de experiența pe care o aducem noi, ne definește foarte bine.
Contează și cu ce plecăm, pentru că dacă noi investim mai mult în cunoaștere, în înțelegerea muzicii pe care o vom asculta, cu atât o vom aprecia mai mult și vom avea satisfacții mai mari. Și asta e o diferență majoră, zic eu, între muzica oferită fără niciun pic de informare înainte, față de ceea ce arta poate oferi, însă cu un minim efort de educație, de cunoaștere.
Europa Liberă: Am văzut o fotografie a dvs. lângă bustul lui Béla Bartok, pe care l-ați declarat unul dintre compozitorii dvs. de suflet. Muzicianul a compus o singură operă lirică, Castelul prințului Barbă-Albastră. Cum vă explicați că în România nu se joacă, de ce e uitată?
Cristian Măcelaru: Ce cred eu că este că în afara Transilvaniei, Bartok este destul de respins în restul României. Nu este apreciat pentru același motiv pentru care compoziția pe care o interpretăm acum cu Romanian Chamber Orchestra la Timișoara, Concert românesc de Ligeti, nu a fost acceptată la Budapesta.
La începutul anilor '50 Ligeti a stat un an de zile la București ca să transcrie colecția de cântece pe care Béla Bartok le-a înregistrat pe cilindrele de ceară. Făcând acest efort timp de un an de zile, a compus o piesă bazată pe aceste melodii folclorice descoperite acolo.
Când s-a reîntors la Budapesta și a fost planificată prima audiție, piesa a fost anulată de către sistemul politic de atunci pentru că suna „prea românește”. Piesa nu a fost cântată câteva decenii iar apoi a fost redescoperită la sfârșitul anilor '80 în America.
Acolo a fost prima audiție absolută. Din același motiv, zic eu, Bartok nu este apreciat în afara Transilvaniei fiindcă muzica lui e considerată maghiară, ceea ce pentru mine este un lucru absolut ridicol: acolo sunt dansuri românești, folclor românesc! Oricum, aceste bariere pe care noi le punem nu au ce căuta, fiindcă muzica care nu are granițe.
Europa Liberă: Cum înțelegeți asta? Puteți să dezvoltați?
Cristian Măcelaru: Explicam unui reporter cât de similară e Timișoara, centrul orașului, cu Iglau, locul în care s-a născut Gustav Mahler. Orașul are în centru o catedrală, o garnizoană militară, sinagoga de care era legat el, barul unde locuia cu familia și unde lucrau părinții.
Din această intersecție de culturi s-a născut muzica lui Mahler. Și în Timișoara e cazinoul militar, catedrala, domul, sinagoga, iar asta reprezintă de fapt Europa. Muzica lui Bartok ilustrează exact acest lucru, pentru că el a încercat să găsească esența muzicii folclorice. Asta este ceea ce a căutat el. Către sfârșitul vieții, Bartok a scris un lucru profund și extraordinar, un text pe care îl repet de câte ori am posibilitatea.
El a descoperit, prin toate cercetările care le-a făcut în Africa, mergând în sudul Europei și aici în zona noastră, în Banat și în Transilvania, o gamă pentatonică, o gamă formată din cinci note muzicale pe care le-a regăsit în toate cântecele folclorice de pe glob. Bartok a spus că aceste cinci note reprezintă ADN-ul cultural al omenirii, care ne unește pe toți. Un lucru superb!
Europa Liberă: Ați dirijat mult Bartok?
Cristian Măcelaru: Prima dată când am ajuns la București să dirijez am venit cu Bartok, se întâmpla acum 12-13 ani. Mi s-a pus întrebarea de ce Bartok și am răspuns că este unul dintre cei mai profunzi compozitori și gânditori ai muzicii.
Dar din cauză că influența din afara Transilvaniei este mai mult pe un alt gen de muzică, de aceea nu se cântă nici opera lirică pe care a scris-o. Dacă voi putea eu să schimb acest lucru, o voi face. Castelul lui Barbă-Albastră ar trebui pus în scenă, deși recunosc cu mirare că nici în Transilvania sau în Banat, la Timișoara, nu s-a pus.
Europa Liberă: Ca director artistic al Festivalului Enescu, cum analizați importanța acestui festival azi?
Cristian Măcelaru: Eu zic că are o mare putere și o mai mare responsabilitate cu fiecare ediție care trece. Pentru că felul în care văd eu festivalul și motivul principal pentru care m-am implicat este că văd festivalul ca un început al schimbării culturale în România, ca țară.
Este brandul cel mai vizibil al României. E un brand apreciat și acasă și în străinătate și atunci eu voi încerca să încurajez viața actuală și locală din România să țină pasul cu ceea ce festivalul prezintă și reprezintă.
Muzica e un act de dăruire socială. Cristian Măcelaru
Deci e o încurajare și totodată o provocare pentru societatea românească să crească în același ritm. Festivalul Enescu are posibilitatea de a prezenta României un ideal, de a prezenta o idee a ceea ce e posibil și atunci noi putem să învățăm din acest lucru.
Cred că festivalul în sine are o importanță care trece mult peste ideea unor concerte prezentate din doi în doi ani de orchestre și artiști mari. Acesta este doar începutul, ceea ce rămâne în urmă în cei doi ani care urmează sper să fie începutul unei adevărate schimbări culturale.
Europa Liberă: Ideea de Capitală Culturală a Europei, așa cum este anul acesta Timișoara, ce vă spune?
Cristian Măcelaru: Eu văd că proiectul are două sensuri. În primul rând aduce un focus internațional unui oraș sau unei comunități care merită să fie apreciată, cum e Timișoara, iar în al doilea rând este o provocare pentru acea societate, pentru acel oraș, de a transforma viața culturală care există acolo.
Pentru că Timișoara, având atât de multe experiențe în acest an, va înțelege mai bine unde ne aflăm noi în spațiul european, ce înseamnă să ai cultură într-un oraș, care este importanța acestei culturi.
Cred că numai după ce se va termina anul ne vom da seama, într-adevăr, cât de mult a lipsit cultura înainte de acest an. Deci sper să fie o lecție pe care să o păstrăm și să o învățăm bine de tot și sunt bucuros că în toate discuțiile pe care le-am avut cu domnul primar, cu liderii care conduc instituții în Timișoara și care au influență asupra deciziilor, cu toții înțeleg același lucru. Înțeleg faptul că în urma acestui an trebuie să creăm o infrastructură culturală care să așeze într-un loc meritat arta și cultura în Timișoara.
