La începutul epidemiei, italienii au încercat să citească Ciuma, romanul lui Albert Camus, care a fost și cea mai cumpărată carte din Italia, deși nu mulți au dus-o până la capăt, fiindcă volumul descrie cu prea multe amănunte detaliile epidemiei, peisajele dezolante și tragediile pe care oamenii le trăiesc în aceste zile.
Ciuma a fost însă cumpărată și în Japonia, după dezastrul de la Fukushima, din martie 2011, iar în 2001 a fost de folos la New York, după tragedia din 11 septembrie.
Cartea lui Camus descrie contagiunea morală, mizeria oportunismului, ușurința și nepăsarea răului care se instalează pe neobservate, frica, tăcerea, autocenzura, trădarea, minciuna, invidia, răutatea. Epidemia accentuează tarele oamenilor, dar, în același timp, slăbiciunile lor sunt cele care permit bolii să se instaleze și să avanseze.
Molima scriitorului francez are și rol de metaforă, pentru ocupația nazistă (ciuma neagră) cu aluzie la ușurința răspândirii bacilului și îmbolnăvirii maselor.
Povestea scrisă de Camus este în aceeași măsură despre epidemie, despre materialism, despre ticăloșie, despre lașitate, dar și despre el însuși: Oran, orașul în care se extinde ciuma, „orașul galben”, plictisitor, totuși port la Mediterana, e locul unde i s-a agravat tuberculoza, unde nu a fost lăsat să înoate (plăcerea vieții lui). Scriitorul exprimă toate chinurile trăite de el cu boala, izolarea, nefericirile și le pune față în față cu responsabilitatea morală individuală. Pentru el nu există eroi, ci doar oameni care-și fac treaba cinstit, cum este și personajul său, medicul Rieux: nici rezistența împotriva nazismului, nici lupta doctorului cu ciuma nu sunt considerate partituri eroice.
„Ținta lui Camus nu a fost fascismul”, scria istoricul britanic Tony Judt în toamna anului 2001, aflat la New York, când au fost doborâte turnurile gemene. Scopul autorului francez, mai ales în 1947, când a fost terminat volumul, eradematelarea „dogmatismului, conformismului, lașității în toate formele sale”.
Unul dintre personajele principale ale romanului, Tarrou, de 35 de ani, ceva mai mult decât vârsta pe care o avea scriitorul când a scris Ciuma, nu era neapărat fascist, dar spunea că „mai demult, când se conforma doctrinelor care autorizau suferința altora în scopuri înalte, și el era purtător al ciumei, chiar dacă i se împotrivea”.
Unul din marile merite puse în contul lui Camus este că Ciuma „nu ne dă lecții”, iar Camus, cu toate că a fost un moralist, nu era un moralizator și și-a depășit epoca. De altfel, Ciuma se termină cu o premoniție permanent valabilă:
„(...)bacilul ciumei nu moare și nici nu dispare vreodată, poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile și în rufărie, așteaptă cu răbbdare în camere, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și poate să vină o zi când spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită”
Dincolo de dilemele morale, Ciuma lui Camus este o reflecție asupra vieții, relativității timpului, dar mai ales asupra morții. Doctorul Rieux, un erou modest în lupta cu epidemia, întrebat fiind, de ce este atât de devotat bolnavilor afectați de epidemie, devreme ce nu crede în Dumnezeu, spune că, „dacă ar crede în Dumnezeu atotputernic, ar înceta să mai vindece oamenii, lăsându-i lui această grijă. (…)Fiindcă ordinea lumii este guvernată de moarte, poate că e mai bine pentru Dumnezeu să nu credem și să luptăm din toate puterile împotriva morții, fără a ridica ochii spre acest cer în care El tace.
-Da, aprobă Tarrou, pot înțelege, dar victoriile dvs. vor fi totdeauna provizorii, nimic mai mult.
-Totdeauna, știu. Dar ăsta nu e un motiv să încetezi să lupți.
-Nu, nu este un motiv. Dar atunci îmi închipui ce trebuie să fie pentru dvs. această ciumă.
-Da, spuse Rieux. O interminabilă înfrângere (…)
-Cine te-a învățat toate astea, doctore?
-Mizeria.”
Coronavirusul poate fi ciuma secolului 21, cu sau fără alegoria globalismului, războaielor, lăcomiei, lașității, indolenței. E o epidemie care ar putea schimba multe aspecte ale vieții, ale democrației, ale războaielor, ale felului nostru de a fi, fiindcă așa cum scria Camus, flagelul nu este pe măsura omului:
„Îți spui deci că flagelul este ireal, e un vis urât care o să treacă. Dar nu trece totdeauna și, din vis urât în vis urât, oamenii sunt cei care se duc, și umaniștii cei dintâi, pentru că nu și-au luat măsurile de precauție. Concetățenii noștri nu erau mai vinovați decât alții, ei uitau să fie modești, atâta tot, și că totul mai era posibil pentru ei, ceea ce presupunea că flagelurile nu erau posibile. Ei continuau să facă afaceri, proiectau călătorii și aveau păreri.Cum să se fi gândit ei la ciuma care suprimă viitorul, deplasările și discuțiile? Ei se credeau liberi și nimeni nu va fi vreodată liber atâta timp cât există flageluri”
*Citatele au fost alese din volumul: Albert Camus, Străinul, Ciuma, Căderea, Exilul și Împărăția, București, Rao International Publishing Company, 1993, traducere de Olga Mărculescu
Facebook Forum