Piața Unirii, ora 18: terasele sunt pline iar de zumzetul zecilor de tineri prieteni, după anul de restricții al pandemiei.
În ziua de sâmbătă, 12 iunie, Muzeul de Artă din Timișoara, care domină prin masivitate piața, are porțile deschise până după miezul nopții. La intrare se oferă biletele gratuite pentru a contabiliza publicul, măști și dezinfectanți. Aflăm la sfârșit că au intrat aici peste 800 de vizitatori să vadă expozițiile temporare și permanente - Zoltan Molnar-Semnele Universului, Alina Cioară- Migrații, Liviu Tulbure/Horia Bernea Foto:On the sunny side of Jazz, MNArT News 3+1, Sigma 1+1+1, arta clasică, colecția de icoane etc.
„Mă preocupă de mult accesibilizarea artei”
În urmă cu vreo zece ani, un muzeograf a reușit printr-un proiect să creeze în Muzeul de Artă un traseu tactil pentru nevăzători. Sunt benzi cauciucate, cu striații, pe care nevăzătorii le simt cu piciorul sau cu bastonul, fiind astfel ghidați spre trepte, spre săli.
De la această facilitate a pornit Alina Cioară, gândindu-se că trebuie venit în întâmpinarea nevăzătorilor cu o ofertă artistică, atât de săracă pentru ei în România.
„Mă preocupă de mult accesibilizarea artei pentru persoanele cu deficiențe vizuale. În cercetările mele am luat legătura acum patru ani cu un profesor de la Universitatea din Toronto, psiholog, pentru a avea suport în ce privește lumea emoțională a celor care nu văd”, ne-a mărturisit artista.
Expoziția ei pleacă din holul cu benzi cauciucate, cu o lucrare mesager, pe un traseu cu trei componente care merg de la migrația orizontală a umbrelor, la zborul secțiunii F(l)ight, spre aripile înălțării din finalul parcursului. Pe fiecare nivel, există lucrări concepute special pentru a fi atinse, parcurse cu degetele. Mai există și prezentarea în alfabet Braille a întregii expoziții. Un gong tibetan ritmează la fiecare minut traseul.
„Am fost foarte emoționată când au venit copiii de la Școala de nevăzători Iris. Ei au descris spontan ce au simțit, cu degetele. De exemplu, două personaje care întind mâinile dar nu se întâlnesc. Au înțeles perfect, ceea ce mi-a confirmat rezultatul artistic al căutărilor mele”, a declarat Alina Cioară pentru Europa Liberă.
Alina își însoțește lucrările cu un discurs narativ, o poveste, care îi asigură contactul cu publicul. Vizitatorii o ascultă și vor să simtă cu degetele ceea ce alții pot să și vadă. Un tânăr sosit din străinătate cere explicații în engleză și e bucuros că poate experimenta lucrările tactile, aripile de piele care devin imateriale în zbor, dar și culorile explozive ale zborului, care înseamnă totodată lupta pentru înălțare spirituală.
Multe dintre ideile artistei s-au configurat încă din studenție, la Centrul Pompidou din Paris. N-a încetat niciodată să se gândească la cei aflați în suferință și e convinsă că arta vindecă.
Iulius Town, ora 20: cel mai mare mall din Timișoara, transformat într-un adevărat orășel cu grădină, terase mici, cochete și destul de scumpe, cu magazine și locuri de căscat gura, este animat ca într-o zi de sâmbătă scăpată de reglementările pandemiei.
Undeva la parter este amenajată o expoziție neobișnuită, vegheată de un automobil Dacia 500 zis și Lăstun, de o motocicletă Mobra și de o Dacia 1100. Se numește Made in Romania. Muzeu pop-up de publicitate și branduri românești.
„Moartea-i sigură cu cobra/Dar mai sigură cu Mobra”
Acesta era distihul ironic referitor la siguranța oferită pe drumurile proaste de motocicleta Mobra.
Obișnuită cu expunerea ultimelor modele de mașini în incinta mall-ului, tinerii se opresc și se miră de aceste fosile. „N-am mai văzut mașina asta mică, Lăstun. Dar e simpatică, ca de jucărie” ne spune o fată care s-a oprit să vadă și Alimentara comunistă, Sufrageria comunistă, Magazinul de electrocasnice etc.
Lăstunul, considerat un eșec al industriei de automobile, s-a fabricat între 1988 -1991 la Timișoara, la Tehnometal, din ambiția lui Ceaușescu de a fabrica un brand 100% românesc. În 1992 fabrica a fost închisă și modelul abandonat pentru calitatea lui scăzută.
Vizitatorii fac poze cu telefonul mobil. Vor descifra mai târziu ce sunt aceste obiecte, de la uniforma albastră fără șic, la pick-up sau la pager, care părea în anii '90 o minune a tehnicii de comunicare.
Un cuplu spre vârsta a treia e amuzat: „Am avut și asta, și asta, și asta”, spun arătând spre ustensile de bucătărie și electrice. Obiectele așezate în context, pentru a descrie mai ușor cum se trăia în comunism sau în perioada interbelică, par amuzante dar vorbesc despre precaritate. Jucăriile trecutului recent sunt complet diferite de jucăriile sofisticate primite de copiii de azi.
Ele sunt simple, din materiale ieftine, statice. Unii pedagogi zic că ele obligau imaginația celor mici să le transforme în jucăria visată.
Surprinde numărul mare de interdicții și indicații regăsite peste tot în era comunistă: Nu călcați iarba, Mărfurile vândute nu se primesc înapoi, Închideți ușa, Stingeți lumina.
ESCU, asociația organizatoare a expoziției itinerante și colecționarii de obiecte implicați, au transmis noilor generații un mesaj puternic despre trecutul părinților/bunicilor și implicit un îndemn la a reconsidera prin comparație prezentul, de care unii se plâng prea mult, uneori nejustificat.
