România are o legislație privind insolvența și falimentul companiilor de 16 ani. În acest timp, aproape 200.000 de firme au folosit această procedură invocând dificultățile financiare. Profitând de vulnerabilitățile legislative, dar mai ales de lipsa de implicare a autorităților, unii afaceriști au reușit să scape de datorii fără a-și pierde însă și averile care trebuiau executate. Marele perdant: statul, care are o pagubă la zi de 11 miliarde de euro din dosarele de insolvență.

Neputința statului român de a-și apăra interesele financiare, dar mai ales de a proteja drepturile contribuabililor, a fost demonstrată recent în scandalul companiei de aviație Blue Air Aviation. Compania a decis să nu-și mai onoreze zborurile, deși fusese subvenționată cu 60 de milioane de euro cu doi ani în urmă sub forma unui credit garantat.

Mai mult, Blue Air Aviation se află din 2021 într-un regim de supraveghere al statului român impus prin concordat, un sistem de administrare a unei societăți între managementul companiei cu datorii și creditor, în cazul de față statul român prin Ministerul Transporturilor. Concordatul este o formă de insolvență fără implicarea unui practician în acest domeniu.

Ignorând acest concordat, Blue Air Aviation nu doar că și-a oprit activitatea fără preaviz, dar a decis să-și mute, din luna octombrie, zborurile pe o altă companie. Este vorba de Air Connect Aviation Group SA, înființată în 2021. Noua societate va putea prelua zborurile internaționale ale Blue Air în baza unui acord de codesharing, așa cum au anunțat reprezentanții Air Connect printr-un comunicat de presă.

La momentul în care BlueAir și-a oprit zborurile, lăsând românii în toate colțurile Europei, societatea mai deține un teren și șase aeronave second hand. În schimb, firma avea de restituit creditul de 60 de milioane de euro la Eximbank, banca publică, dar și datorii la bugetele publice. Puțin peste 10 milioane de euro erau restanțele de plată ale Blue Air la Fisc, la bugetul de asigurări de sănătate sau la cel de pensii, din datele obținute de Europa Liberă de la ANAF.

În acest moment, statul român prin AAAS (Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului) mai poate cere doar insolvența și falimentul BlueAir. Firma a garantat creditul cu cele șase aeronave și un teren, au precizat reprezentanții autorității.

În joc mai sunt și acțiunile firmei. Practic statul român poate doar deveni acționar majoritar al unei firme care are de plată 70 de milioane de euro la bugetul public.

Anticipatul faliment al companiei de transport aerian Blue Air nu aduce niciun beneficiu pentru bugetul public, care rămâne cu gaura de 70 de milioane de euro, iar activitatea de transport călători poate fi mutată pe altă societate. Singura piedică este doar schimbarea administratorului și a acționarilor.

Sorin Grindeanu, ministrul Transporturilor, a declarat într-un interviu acordat Europa Liberă că reprezentanții statului în consiliul de administrație al Blue Air nu știau că societatea își va opri activitatea.

Suveica

Nu este prima dată când Blue Air s-a folosit de legislația insolvenței și a falimentului în interesul celor care o controlează.

În anul 2004, controversatul om de afaceri Nelu Iordache înființa, conform datelor din Monitorul Oficial consultate de Europa Liberă, compania Blue Air Transport Aerian SRL din București.

La începutul anului 2012, Euroatlantic Airways - Transportes Aereos SA (companie portugheză specializată în leasing de aeronave) cere deschiderea procedurii de insolvență la Tribunalul București pentru Blue Air. Reprezentanții companiei susțin că Tribunalul Giurgiu trebuie să decidă în această cauză, pentru că societatea de transport aerian își mutase sediul la finalul anului 2011 din București în Giurgiu.

Mutarea de la o instanța la alta a permis acționarului să-și pregătească falimentul.

Însă, din octombrie 2013, societatea Blue Air Transport Aerian SRL își schimbă denumirea în Bata Sky Imobiliare SA. Conform datelor din Buletinul Insolvenței, în vara anului 2013, Bata Sky Imobiliare cedează printr-un contract de transfer flota, sediul, contractele cu aeroportul din Otopeni și marca „Blue Air” către o nouă companie denumită chiar Blue Air Aviation SRL.

Acționarul majoritar al Blue Air Aviation este Theodor Rada, fost pilot și director al Blue Air Transport Aerian SRL, societatea deținută de Nelu Iordache până la intrarea în insolvență și faliment.

Insolvența devine un faliment simplificat în decembrie 2013, conform unei decizii a magistraților giurgiuveni.

Statul trebuia să recupereze prin ANAF și alte instituții publice aproape 80 de milioane de lei. Nu a recuperat nimic conform datelor din Buletinul Insolvenței, pentru că Blue Air Transport Aerian SRL nu mai deținea nimic care să poată fi valorificat.

În 2022, Blue Air Aviation este din nou într-o criză profundă și apelează la aceeași schemă ca în 2013.

Air Connect, compania care va prelua din octombrie zborurile Blue Air, este controlată în mod egal, cu câte 20% din acțiuni, de cinci acționari: Karpaten Outgoing, Domnița Iulia Muntean, Florin Necula, Cosmin Adrian Pop și Regional Air Suport, deținută integral de omul de afaceri Dorin Ivașcu.

Tudor Zamfir Constantinescu, președinte al Consiliului de Administrație la AirConnect, este tot un fost trecut pilot și director comercial al Blue Air, până în 2019. Reprezentanții AirConnect ne-au precizat că în acest moment nu ne pot oferi informații despre colaborarea cu BlueAir.

Cât are de încasat statul din insolvențe

Din 2006 și până acum, aproape 200.000 de firme au intrat în insolvență, conform datelor Oficiului Național pentru Registrul Comerțului. Cel mai mare număr de insolvențe a fost înregistrat în 2013, când s-a început această procedură pentru puțin peste 29.000 de societăți.

În anul 2015, Consiliul Superior al Magistraturii a dat un prim raport privind dimensiunea insolvențelor din România. Procedura insolvenței trebuie aprobată de un judecător, iar CSM este instituția cea mai înaltă care administrează activitatea instanțelor de judecată autohtone.

Din 2006 și până în 2014, 7 miliarde de euro reprezenta datoriile pe care statul român, prin diversele autorități și companii cu acționariat public, trebuie să le recupereze de la cele este 140.000 de firme care intrase în insolvență din 2006. Suma totală a sumelor înscrise la masa credală (sume datorate la stat, parteneri de afaceri, furnizori, salariați, bănci) era de peste 25 de miliarde de euro.

La finalul anului 2021, conform datelor obținute de Europa Liberă de la Ministerul de Finanțe și de la Agenția Națională de Administrare Fiscală, statul român avea de recuperat 11 miliarde de euro. Din această sumă, aproape 2,5 miliarde de euro este suma pe care Fiscul trebuia s-o recupereze de la firmele aflate în insolvență.

Dintr-un raport obținut de Europa Liberă, rezultă că ANAF considera anul trecut că nu poate recupera mai mult de 6 miliarde de lei/1,2 miliarde de euro din datoriile firmelor aflate în insolvență.

Și Victor Ponta, fost premier, atrăgea atenția anul acesta că statul român a uitat să recupereze creanțele din insolvențe. Din datele sale, autoritățile publice aveau de recuperat 10 miliarde de euro din aceste proceduri de administrare a firmelor cu datorii.

„Dar bugetul de stat are de recuperat de la firmele aflate in insolvență 10 miliarde de euro, care ar acoperi foarte multe salarii ale bugetarilor - ale politiștilor, profesorilor, medicilor! Combaterea corupției este un subiect de interes național, la fel trebuie să fie și combaterea evaziunii fiscale”, a scris Victor Ponta pe Facebook în luna februarie.

Cristina Lică, specialist în domeniu și practician în insolvențe, consideră că legislația este bună, dar statul se face că lucrează. „În multe situații, cum a fost cazul fermei de porci de la Romsuintest, statul nu intervine hotărât să-și apere sumele pe care le are de recuperat. Nu face plângeri penale, nu blochează acțiuni de mutare a patrimoniului. Statul are multe pârghii, dar se spală pe mâini și lasă totul pe seama administratorului judiciar”, este de părere specialista.

Topul insolvențelor din ultimii ani

Cele mai mari companii care au intrat în insolvență din ianuarie 2020 sunt City Insurance, Getica 95, Liciuchiciu Web Design și Hidroconstrucția, conform datelor Registrului Comerțului.

Conform CITR, administratorul juridic al City Insurance, compania de asigurări a început să întâmpine primele dificultăți financiare în 2016. Sub tutela Autorității de Supraveghere Financiară (ASF) a fost derulat un plan de redresare, care în 2017 a fost închis.

ASF a depus în instanță pe 12 octombrie 2021 cererea de insolvență împotriva City Insurance. În acest an, Autoritatea a cerut falimentul companiei de asigurări. Tribunalul București a stabilit un nou termen pentru data de 17 noiembrie.

City Insurance și acționarul majoritar, Vivendi Internațional, firma controlată de Dan Odobescu, cumnatul lui Adrian Năstase, au deschis și ei un proces la Curtea de Apel în data de 4 octombrie 2021 împotriva deciziei ASF din data de 17 septembrie prin care firmei de asigurări i-a fost retrasă autorizația de funcționare și i s-a constatat insolvența.

300 de milioane de euro este valoarea polițelor de asigurare pe care City Insurance nu le-a mai plătit, acestea fiind achitate de la Fondul Național de Garantare.

Cazuri celebre

• Domo Retail SA, intră în insolvență în 2015,
• Realitatea TV, intră în insolvență în 2011,
• Romstrade intră în insolvență în 2012,
• Ecoforest intră în insolvență în 2013 - radiată,
• Planoil SRL, intră în insolvență în 2014,
• Oltchim SA - intră în insolvență în 2013,
• Grup Romet, intră în insolvență în 2013,
• Murfatlar, intră în insolvență în 2012

Conform datelor preluate din Buletinul Insolvenței sau din raportări ale ANAF, numai din aceste insolvențe statul avea de recuperat peste un 1,5 miliarde de euro.

Cum este fentat statul

Cu ajutorul a doi practicieni în insolvență, Europa Liberă a alcătuit un manual al modului în care unele dintre firme care intră în insolvență aleg să nu-și achite datoriile la bugetul public.

• mutarea activității și a mărcilor pe o firmă nouă, iar cea cu datorii este băgată în insolvență sau faliment;
• vânzarea patrimoniului înainte de a se solicita din inițiativă proprie intrarea în insolvență. După ce bunurile SRL-ului sunt înstrăinate, statul nu mai are ce recupera;
• solicitări de compensare TVA în cadrul unor tranzacții fictive în contul datoriilor la stat;
• administratorul special încearcă să vândă patrimoniul unor apropiați ai acționarilor sau administratorilor;
• acționarul companiei cu datorii se trece în tabelul creditorilor cu o sumă foarte mare, astfel el devine principalul creditor și poate orchestra insolvența.

Cazul fericit al Hidroelectrica

Hidroelectrica avea la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii, în anul 2012, pierderi cumulate de peste 170 milioane Euro în exercițiile financiare 2011 – 2012, dar și datorii de peste 1,1 miliard de euro, se arată în comunicatul Euro Insol din 2012, atunci când a fost aprobată insolvența.

La data deschiderii procedurii insolventei, Hidrolectrica era parte în 11 contracte bilaterale de furnizare a energiei electrice, extrem de păguboase pentru societate și care nu puteau fi anulate de Hidroelectrica datorita clauzelor extrem de dezavantajoase.

De asemenea, la data formulării cererii de deschidere a procedurii insolventei, Hidroelectrica înregistra cheltuieli enorme cu personalul, pentru anul 2011 cheltuiala fiind de peste 100.000.000 Euro.

Legislația insolvenței, pe scurt

În urmă cu peste 16 ani se aproba în România Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolvenței. Este vorba de societățile care, din diferite motive, nu-și plătesc datoriile către salariați sau parteneri timp de 60 de zile.

Prin insolvență, administratorii societății până la acel moment sunt înlocuiți cu administratori speciali care administrează veniturile companiei în așa fel încât să mențină activitatea, dar să achite și debitele. Insolvența poate fi cerută de partenerii care nu sunt plătiți la timp sau chiar de acționarii și administratorii societăților aflate în dificultate.

Legislația din 2006 a fost refăcută în 2014, prin Legea 85 din anul respectiv, și apoi în 2018, dar principiile insolvenței au rămas în mare cele din 2006.

„Sunt foarte multe insolvenţe frauduloase. Pe insolvenţele frauduloase câştigă doar debitoarea, adică firma aflată în insolvenţă”, punctează Remus Borza, cel care administrează Euro Insol, una dintre cele mai mari firme de specialitate în insolvențe.

Pe scurt, etapele insolvenței ar fi:

• cererea insolvenței care poate fi făcută de stat, parteneri financiari care au de încasat facturi neonorate, și chiar de firma care nu poate achita facturile;
• o instanță de judecată admite cererea de intrare în insolvență;
• instanța numește aleatoriu o casă de practicieni în insolvență și faliment, denumit și administrator juridic pe perioada insolvenței;

Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România (UNPIR) este structură de utilitate publică care reprezintă și reglementează în România profesia de practician în insolvență. În cei peste 21 de ani de activitate a organizației, numărul societăților profesionale membre UNPIR a crescut la peste 670, iar cei peste 3.000 de membri sunt organizați în 35 de filiale la nivel național.

Practicienii în insolvență sunt plătiți lunar din fondurile societății debitoare și mai au și un comision de reușită în cazul în care redresează firma sau recuperează debitele.

• casa de insolvență numește un administrator special care poate fi chiar fostul administrator al societății;
• se întocmește un tablou al creditorilor, al persoanelor și firmelor care au de recuperat bani de la firma în insolvență;
• se întocmește un consiliu de conducere al creditorilor care practic conduce compania în această perioadă;
• casa de insolvență propune un plan de redresare economică a firmei cu probleme, plan care trebuie aprobat de instanță;
• administratorul juridic urmărește aplicarea planului de redresare care poate ține și câțiva ani, cum a fost în cazul postului Realitatea TV, insolvență pornită în 2011 și finalizată în 2019 prin faliment;
• pe parcursul aplicării planului de redresare, judecătorul sau administratorul judiciar poate cere declararea falimentului;
• falimentul atrage executarea bunurilor companiei și împărțirea sumelor rezultate între creditori, angajații având prioritate în cazul în care au salarii neîncasate.

„Până în 2018, debitoare putea chiar cere un anumit administrator judiciar. De atunci, acesta este numit de judecător”, ne mai explică Remus Borza.

Diferențele între insolvență și faliment

Reprezentanții platforme termene.ro ne-a explicat că o afacere poate trece prin insolvența și faliment. În aceste două scenarii se poate ajunge succesiv; întâi are loc intrarea în insolvență, din care firma se poate redresa printr-un plan bine pus la punct; dacă redresarea nu se întâmplă, ajungi în ultima fază: falimentul.

„O societate poate intra și direct în faliment, dacă administratorii, creditorii sau un judecător sindic consideră că firma nu-și mai poate reveni și bunurile sale trebuie executate pentru recuperarea totală sau parțială a datoriilor”, susțin reprezentanții platformei.

Juridic, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile. Mai simplu spus, atunci când o societate ajunge în imposibilitatea de a-și plăti datoriile ajunse la scadență și dovedește acest lucru, intră în stare de insolvență.

Observi că insolvența îți oferă șansa să te redresezi printr-o reorganizare a activității, făcută după un plan bine pus la punct, aprobat de creditori și confirmat de către judecătorul-sindic, în urma căruia îți vei putea achita datoriile. Dacă nu izbutești să îndeplinești planul de redresare aprobat de un de judecător sindic, atunci treci în etapa finală: falimentul. Practic, procedura de faliment este o ultimă etapă a insolvenței, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului și a radierii firmei.

Falimentul este o declarație legală pe care o oferă o companie care nu mai are capacitatea de a-și plăti datoriile. De regulă, există două forme de faliment, și anume cel de reorganizare, când debitorii restructurează planurile de plată pentru a se asigura că sunt îndeplinite și cel de lichidare, când debitorii vând anumite bunuri pentru a face rost de banii necesari pentru achitarea creanțelor.