Între viață și moarte. Istorii ale salvării în timpul Holocaustului

La Muzeul Țăranului Român s-a deschis „Între viață și moarte, Istorii ale salvării în timpul Holocaustului”, expoziția itinerantă de fotografii și documente organizată de European Network Remembrance and Solidarity, Silent Heroes și Dolin – Muzeul de istorie al evreilor polonezi. La ediția din România a contribuit și Institutul Elie Wiesel.

Magdalena Stroe avea 15 ani când Clujul a reintrat sub dominația maghiară. Era prietenă și colegă de clasă cu Hanna Hamburg, care însă, după doi ani, a fost nevoită să se mute la o școală doar pentru evrei. Apoi, în 1944, evreilor din oraș li s-a ordonat să-și facă bocceluțele pentru a se muta în ghetoul improvizat lângă oraș, în fapt, o anticameră a lagărelor de exterminare. Ca să scape, Hanna avea nevoie de documente care să demonstreze că este ariană și nu ar fi avut dacă Magdalena nu i-ar fi dat propriile acte. Magdalena și-a păstrat doar un certificat de absolvire și luni de zile a fost în pericol de moarte, fără documente. Amândouă fetele au supraviețuit războiului. Hanna a părăsit România și mai apoi s-a mutat la Budapesta. Magdalena Stroe trăiește și azi și a fost numită Drept între popoare.

Andrei Călărașu avea 19 ani când a fost martorul pogromului care a avut loc în Iași, în iunie 1941. Mii de oameni au murit atunci din ordinul direct al lui Ion Antonescu. „Toți evreii afară!”, se striga pe străzi. Andrei a fost arestat și transportat vreme de o săptămână într-un tren supraaglomerat, un tren al morții, în care nu mai rămăseseră mulți supraviețuitori odată ajunși în gara din Roman.

Viorica Agarici era șefa Crucii Roșii de acolo. Ea le-a cerut celor care păzeau vagoanele să le deschidă pentru a-i lăsa pe oameni să respire. Când au deschis ușile au căzut deopotrivă și morții, și viii. Ea le-a dat supraviețuitorilor apă și mâncare și, prin curajul ei, a salvat vieților multor evrei. Drept răsplată, autoritățile române au dat-o afară din Crucea Roșie.

Andrei Călărașu a ajuns într-un lagăr de muncă undeva, cumva, a reușit să supraviețuiască încă trei ani. După război, el a ajuns realizator de filme. Obișnuia să spună că a creat multe comedii pentru a-i face pe oameni fericiți însă, în sufletul său, era „foarte trist, extrem de trist.” Văzuse prea multe tragedii, prea multă moarte, dar cunoscuse și un om în deplinătatea cuvântului, pe Viorica Agarici, recunoscută și ea ca Drept între popoare.

În România au fost recunoscuți 60 de Drepți între Popoare, așadar oameni care, deși se supuneau unor pericole mortale, i-au salvat pe evrei de la deportare sau de la o moarte sigură. Și poate că ar fi putut fi documentate și mai multe cazuri, dacă procesul de responsabilizare a societății românești ar fi început de mai multă vreme, pentru a păstra vii mărturiile și memoria acelor zile. Din 1963, Yad Vashem îi onorează pe neevreii care s-au implicat în salvarea evreilor de mașinăria de ucis nazistă sau fascistă. Până acum au fost recunoscuți peste 26 de mii de salvatori. În Belgia au fost recunoscuți 1.731 de Drepți între popoare, în Franța 3.995, în Polonia 6.706. Chiar și în Moldova sunt 79, semnificativ mai mulți decât cei 60 din România.

Expoziția Între viață și moarte Istorii ale salvării în timpul Holocaustului își propune să prezinte doar câteva dintre zecile de mii de cazuri de oameni obișnuiți care și-au riscat viața pentru cei pe care o ideologie criminală îi sortise exterminării pur și simplu pentru că existau. Sunt istorii de viață și moarte din unsprezece țări, într-o expoziție care reunește poveștile supraviețuitorilor și pe cele ale salvatorilor. Aceștia sunt uneori țărani, ca Maria și Peter Rehak din Kubrica, Slovacia, care i-au adăpostit pe Alzbeta, Ignac și fiica lor Zita, mici industriași, ca Otto Weidt, care a dat adăpost și de lucru la zeci de evrei, mituind și mințind autoritățile, intelectuali, ca doctorul Joseph Jaksy, care, aflat la Budapesta, a salvat zeci de evrei de la deportare și, aproape sigur, moarte, sau artiști ca pictorița olandeză Gisele van der Waterschoot van Gracht din Amsterdam. Sunt onorați cu toții pentru că cine salvează un om, după cum spune și Talmudul, salvează o lume.

Alexandru Florian îmi spune că România are un statut special în istoria și mașinăria Holocaustului, pentru că nu a fost țară ocupată, ci o țară care a declanșat din proprie voință campaniile de legitimare a persecuțiilor rasiale și apoi de deportare și exterminare a evreilor, chiar înainte ca Germania s-o facă sistematic în fabricile morții. În timpul războiului din România au dispărut în urma politicilor guvernului nazist al lui Antonescu aproape trei sute de mii de evrei, mulți deportați și exterminați în Transnistria. E un capitol care, adesea, în cărțile de istorie nu are decât o pagină. Există, e drept, un manual alternativ dedicat Holocaustului însă materia este facultativă și cartea stă practic în depozite pentru că nu are nimeni nevoie de ea.

În general, românii au mai multe feluri de a se raporta la acele crime. Unii le recunosc și le asumă în numele comunității și adevărului istoric, alții le contestă, fără a nega totuși existența victimelor. Un paradox, spune Virgil Nițulescu, directorul Muzeului Țăranului Român, unde a fost inaugurată expoziția. Un paradox pentru că nu putem vorbi despre o victimă, fără a vorbi despre cel care a pus-o în pericol. Nu putem vorbi despre salvatori fără a vorbi despre victimele salvate. Din nefericire, spune și Alexandru Florian, director general al Institutului național pentru studierea Holocaustului din România Elie Wiesel, deși în România nu mai sunt la ora actuală decât vreo trei mii de evrei, asistăm la o recuperare a retoricii resentimentare sub forma „antisemitismului fără evrei”.

Un motiv este că subiectul nu pare să fie de actualitate pentru istoricii români. Puțini istorici români au scris despre Holocaust, deși există un antisemitism latent. „Din doi în doi ani facem un sondaj pe tema aceasta. Chiar luna aceasta o să facem unul, ultimul e așadar din 2017. Raportul este de circa 20-25 la sută de antisemitism latent, în funcție de gradul de acceptare a evreilor. Sunt întrebări standard din care rezultă că 25% dintre români nu-i vor decât ca turiști prin țară sau chiar deloc. Antisemitismul se hrănește din prejudecăți, trece din generație în generație și se transmite și mai persistent dacă nu există politici publice de educație în sensul de a combate aceste prejudecăți.” Dar există și un antisemitism militant, îmi mai spune Alexandru Florian. „E vorba despre discursul incitator la ură, care este foarte prezent pe rețelele online, rețelele de socializare sau în comentariile la unele articole din presă.”

Îl întreb dacă antisemitismul mai are în România o dimensiune politică, dacă mai este folosit ca sperietoare pentru promovarea programului unui partid. În discursul public nu mai găsim, îmi spune el. Sunt cazuri individuale și izolate, deci nu se poate spune că antisemitismul este o temă de mesaj politic în România. Se pot întâlni grupări naționaliste, dar, pentru că avem legea pentru combaterea Holocaustului și legea antisemitismului, politicienii se mai feresc să susțină așa ceva în mesajele lor publice. Dar a fost condamnat până acum cineva pe baza acestor legi? - îl întreb. Aproape nimeni, îmi spune Alexandru Florian. Deși sunt zeci de cazuri în justiție, multe sesizări la Parchet și la poliție, din 2002 de când este ordonanța împotriva antisemitismului, doar două dosare din justiție s-au încheiat cu condamnare. Antisemitismul plutește în continuare în atmosfera socială și răbufnește din când în când în spațiul public. Poate că nu mai este folosit politic, dar dă viață, când și când, curentelor naționaliste. Poveștile de viață și moarte din timpul Holocaustului cum sunt și cele din expoziția de la Muzeul Țăranului Român, ne arată unde poate duce acest tip de discurs odată folosit în retorica politică: la excluziune, discriminare, izolare, moarte.